Dincolo de "Dealul mare".

De cu seară mama îşi pregătea batista de mătase, gazdic, aşa îi mai spuneam noi. Nouă ne pregătea ştrampi albi şi rochiţe .Cu fratele era mai complicat, el cerea halat şi batistă. Aşa-i când ai trei surori mai mari. Cel mai greu era să ne trezească dimineaţa. Noroc că era postul Paştelui, primăvara, călduţ, şi mama ne lua cu: când o să venim înapoi o să strângem flori şi usturoiul ţiganului. Faţa mea supărata, mereu trebuia să nu fie de acord cu ceva:
-Dacă el pute.
-Las' c-oi culege eu, da voi floricele.
-Niş' flori nu-mi trebu, sânt şi aici mai aproape, nu tre să mă târâi la Boldureşti pentru o floare.
-Ei tu ca de obicei, cu nasul pe prăşit de dimineaţă. Gata trezirea, că toată lumea ca lumea, numai eu ajung în biserică când deam împărtăşî preotu.
-Ap' du-te tu mamăi, nu mă târâi şi pe mine.
Mama continua să pună în geantă plăcinte cu cartofi, covrigei şi apă.
Grea era pornirea, tare grea. Toţi cu feţele ca cărămizile. Pân' ajungeam în pădure, cap' în drum ne mai întâlneam cu lume.
-Victuliţa, să nu te depărtezi de noi, mergi cu toţi odată.
N-a fost să fie aşa niciodată, întodeauna am iubit să merg singură, mereu în faţă. Cu ochii prin cer, ca să ajung cu genunchii negri şi poalele rochiţei înţăncuşăti de crengi şi spini. Mama oricât nu mă scutura ,era greu să devin altfel.
-Numai căprile merg toate marginile ca tine,  niş nu te uiţi pe unde calşi. Când o-i intra în biserică să se uite toată lumea la noi ca la nişte stranietăţi.
-Dă-mi mamî paşi, şi aşa mi-e sete de apă, ia-u mi s-au crăpat buzele, şap cine ştie cât a mai ţine popa şela a tău slujba. O să mor cu lumânarea în mână în faţa lui.
-Offf şi copchil ni-o dat Dumnezău, toţi ca oamenii, numai al meu ca a nimănui. Sălbătăşiune nu alta.
-Da, eu-s căprioară.
-Gata Vica, hai te rog, şii liniştită, că şi aşa il târâi pe Ionel în braţe şi mi se pune pe suflet deam. Iulia,Veronica, luaţi-o cu voi, că ajunge neagră cu totul.
-Ei mamă, de parcă ea ascultă de cineva, asta pe de-a dreptul, pin băltoaji.
-Hai lăsaţi jălea surioarelor, că nu mă lăsaţi să merg cu voi odată că vorbiţi despre băieţi. Da, da şi eu pârăsc.
-Treşi fa că nu-ţi fac nică, da un pumn în schinare totuna îl mănânci, capra lu Ili Mutu.
-Măi copchii,vă rog nu-mi mâncaţi sufletul,Iulia, tu eşti mai mare. Las' că diseară o să vorbească cu taţâ-so acasă, tare ghini mai samănă. Sămânţă.
Când treceam pădurea, dădeam mai întâi de o şumeluţă. Şi ştiam că gata, nu mai este mult. Când intram în sat, de departe o mamă cu patru copii, se lumina la faţă. Îşi trăgea batista pe frunte mai bine, mergea pe margine să caute iarbă, să-şi curăţî picioarele. Cu ochii plini de lacrimi, de la vânt şi grijă.
-Mamă, eu aştept afară pe scaun, când o să niruie o să mă chemaţi.
-Numai nu te sui pe biserică te rog.
-Bun.
-Hai că ştiu că eşti fată deşteaptă la mama, să nu ne râdă satele împrejur.
Cea mai grea era aşteptarea, gândul la învârtita cu cartofi şi covrigi îmi lăsa gura apă. Cât ţinea slujba, copilul din mine cânta împrejurul bisericii şi sărea pe un scaun. Ca vreo bătrânică să-mi zică:
-Nu se poate să cânţi la biserică şi nici să sari pe scaune, aici lumea se aşează, a cui eşti?
-Nu mă ştii, îs din alt sat. Da mă cheamă Vica, da' mă împărtăş ca Victoria.  Amuş beu oleacă de jin , nafură şî mă duc acasă la mine. Mai ţine mult slujba?
-Mai este, da tu ia şi-i cumincioară aişi la cheochia, cap' preotu o să te cunoască că ai fost rea, şap' nu ţi-a da niere sfinţâtă.
-Aha, eu nu-s ră, da copchil. Da preutu o să-mi dea, că mă ştie, e drug cu tata. Când vine la noi, apu be jin cu dânsu.
-Doamne fereşte a cui eşti măi cophile?
-Nu mă ştii, îs din alt sat. Mă duc la mama, că vreu apă, nu mai pot. Amuş o să mor în ograda biserişii. Paca.
Şi sărind de pe un picior pe altu, o căutam pe mama pin biserică. Era multă lume, numai după gazdicul de sărbătoare o găseam. Ea mă strângea de mână şi-mi şoptea:
-Amuş puişor, mai este o rugăciune şi începe a da miere, iaca o să treci frumuşăl în faţă, că eşti copchil.
Cel mai mult iubeam drumul înapoi prin pădure. Iubesc pădurea, acolo se ascunde liniştea omenirii şi echilibrul pământului.
În sat nu am avut biserică mult timp, dar nici nu am căutat, atâta timp cât şcoala era pe cale de dispariţie şi grădiniţa se ruina închisă. Oamenii umblau pe la primărie să le aducă preot în sat. Dap preotului îi treb şi biserică, şi casă, şi slujitori de la Dumnezeu. Dar despre asta, data viitoare.