Există viaţă şi dincolo de gura lumii.

De cu seară eram anunţaţi care şi ce are de făcut. Acasă nu eram niciodată lăsată aşa că stăteam liniştită şi-mi aşteptam sentinţa. Sincer nici pe mine nu mă încălzea să spăl vesela, să fac mâncarea, curat şi să pasc cârlanii. Eram pregătită pentru un lucru mai serios. Apoi mama cu vocea ei caldă în timp ce-mi dădea părul din ochi:
-Viculea tu o să mergi la prăşit la Orbej, tata a trecut aseară pe acolo, o zis că buruianul nu-i mare, pe la tufe mai este oleac' de umbrişoară, o să luăm de acasă o păturică o-m mai sta jos că nu suntem jiudecaţi. Acolo iazul e aproape.
-Aha, acolo numa' eu şi vacile din rând n-o fost. Aaa şi caii la tot Boldureştiu şi câteodată se mai îneacă câte-o oaie de la stâna din deal, dacă am oleacă de noroc poate chiar să înoate moartă în partea unde o să mă scald eu. Mama, nu-mi explica atâtea eu şi fără atâtea detalii merg, numai că haidem pe jos, cu căruţa nu mai merg.
-Pe jos ne ducem, pe jos. Ne trezim dimineaţă tare, trecem pădurea şi suntem acolo.
-Păi da mama cum să nu, trecem pădurea un ceas şi mai mergem un ceas şi suntem acolo ai vrut să spui.
-Tu doar ştii că de erau bani, luam doi oameni şi terminam acolo întro zi, că nu mi-i drag nici mie să vă chinui prin soare. Da nici drumurile să nu-mi umblaţi, da pământurile să stea pârloagă, mai ales că suntem în margine şi lumea trece şi se uită.
-Aha teme-te mama să nu fie anunţ la primărie la Ciuteşti pus, nu de alta da bunica a desfundat toate dealurile, şi-o murit la 53 de ani. Şap' acolo pe lumea ceea când ajungi eşti întrebat:
-Robul lui Dumnezeu Marusea, câte hectare au trecut prin mâinile tale? Tu normal o să-i spui că ai dormit cu sapa sub pernă şi el o să te treacă direct în rai. Eu una m-aş mulţumi şi cu iadul ...
Mama mă privea dezamăgită, eu îmi luam o bucată de învârtită cu curechi şi mă duceam la film. De la ora 5 seara tot satul era mut. Putea să năvălească turcii peste noi. Că doar mergea serialul "Omul Mării". Surorile mele mai mari îl iubeau pe Fernando. Eu le spuneam că e un prost că n-o cautat-o pe Florencia. Nu prea eram primită de ele la vorbă. În drum însă eram un fel de "vocea mahalei".  Dacă ieşea vica roşca în drum, atunci ne jucam de-a vedetele. Ştiam că nu pot rămâne mult în drum, că a doua zi trebuia să-mi cadă osul la prăşit, dar nu asta era cea mai mare durere, simţeam că mama o să ia şi căruţa. Lucica oricum nu trăgea la deal. Tata a dat-o un timp la nişte oameni din satul vecin, au arat cu ea o primăvară întreagă.  Era tare rea când au adus-o înapoi, se vedea că au bătut-o şi de la hamuri avea mozoale. Ni s-a umplut ochii cu lacrimi când a intrat pe poartă. La un timp a fătat cu mânz bolnav, timp de o zi a murit. Mama mult timp n-a pus-o pe Lucica în hamuri. A lăsat-o în pripon să prindă la spete, să-şi cicatrizeze rănile şi de pe piele, şi cele de mamă. Dar atunci simţeam eu că vrea să o ia, auzeam şi vorbă că ar trebui, ca să nu uite cu totul de meseria ei. La ce bun să mai ţii cal la casă. Iubeam iapa ceea, nu şi căruţa. Iubeam să prăşesc, nu prin soare. Dar cel mai mult îmi  doream ca mama să nu mai depindă atât de gura lumii, că "Monument" în centrul satului nu-i punea şi nici "Ordinul Muncii" n-avea să primească. Au trecut ani de atunci, mama a înţeles asta abia acum, dar sănătatea nu te întreabă nimic. Taci şi suferi, te bucuri de copii şi nepoţi aşa cum poţi. Prin ei trăieşti.
Aveţi grijă de sănătatea voastră dragi cititori , nu uitaţi că sunteţi muritori. Există viaţă şi dincolo de gura lumii.

Eminescu meu din caietul de română, cl. 12-a.

                                                        Şaptesprezece septembrie(2007)

                                                          Tema pentru acasă

Universul creaţiei Eminesciene.
  Pana lui Eminescu a avut marele dar de-a aşterne pe hârtie vesrsuri de-o muzicalitate, de-o frmuseţe copleşitoare.
(...) Mulţime de oameni simpli... poartă în suflet lumina cântecelor lor.

                                                                                  Ion Druţă

 Despre Eminescu nu căutam cuvinte căci ele există deja şi-au existat şi până să apară el, doar că nu se găsea o persoană căreia să-i fie dedicate. Înconjuraţi de sfinţenia cuvintelor lui, ele au creat tot timpul acea seninătate şi linişte că nici în poveşti nu le poţi găsi. Doar el a putut cânta despre neam prin poezie, astfel fiecare dintre noi purtam în suflet lumina acestor cântece.
Căci ea izvorăşte din zbuciumul neamului nostru şi este adânc naţională. Alecându-ne asupra versurilor sale.. " vedem codrul cum se leagănă, auzim râul prăvălatic de la munte, păşim prin vaieştea frunzelor de nuc, când peste vii se aşează bruma şi toate învie ca prin farmec, şi Făt-Frumos din tei, şi Călin, şi Luceafărul.Rămânem fascinaţi în faţa acestei nepietoare comori spirituale. Comorile nu le poate găsi  oricine, totuşi noi, un popor întreg, am găsit intrând în imperiul plin de farmec şi taine a poeziei eminesciene. Creaţia lui cuprinde de la cele mai simple şi mici idei, până la imposibilul real şi existent, căci dragostea e şi ea uneori imposibilă că i-a diferite forme: de durere, trădare, dorinţă,... ca întrun final să fie speranţa ce-o bate vântul şi-o poartă prin toate colţurile lumii şi touşi ca întrun final se întoarce de unde-a pornit pentru a crea amintiri şi vise, minute de plăcere ce pot fi unice şi asta numai în oprelele marelui creator. La început pare a fi atât de greu a înţelege ca mai apoi să apară luna, salcâmul, râul şi să ne spună şi ele de existenţa unei acelei ceva, ce ne lasă muţi şi orbiţi de lacrimi. Eminescu a ştiut ca lacrimile să le transforme în litere, durerea în versuri, dorinţele în strofe iar speranţa întro operă cu nume. Un adevărat magician care a lupata până-n ultimele momente a vieţii cu necorectitudinea, lăsând în urmă o barcă în care ne aflăm şi plutim toţi-cei care îl înţelegem, şi-i simţim prezenţa, iar acea barcă va pluti mereu , iar pentru cei ce n-au găsit răspuns la unele întrebări...le găsiţi în cărţile lui.

( Am fost elev şi eu, acum nu mai pot scrie ca atunci, eram mai liberă în gânduri, mai curată, mai copil....)

Numai în inimă lucrurile mai rămân la fel, dar şi inima tre' s-o ai.

Într-o dimineaţă te trezeşti brusc şi nu prea ştii ce vrei. Parcă vrei să te dai jos din pat şi parcă nu. Eşti sătulă de ceaiul de romaniţă şi de cafeaua Orzo, parcă astea îţi sunt preferatele sau de fapt, altele n-ai. Eu ceai şi cafea nu cumpăr niciodată. Beau de care am şi asta dac' nu mi-e lene să pun apa la fiert. Apoi brusc vrei o mică evadare, arunci în rucsac câte ceva şi eşti la gară. Acolo toţi te întreabă unde mergi şi te îndeamnă să urci în trasport şi fără de bilet, îi plăteşti direct şoferului. Te aşezi frumuşel pe un scaun la fereastră şi aştepţi. Tot drumul încerci să-ţi imaginezi cum va fi, oleacă te apucă emoţiile. Demult n-ai mai tras pe acolo. Adormi cu capul rezemat şi mai nu-ţi sar dinţii din gură la un hârtop. Pe semne c- ai ajuns. Autobuzul opreşte exact la drumul cu ulmi. Drumul tău cu ulmi. Pe aici mânai oile când erai mică. O apuci la deal în drum întâlneşti doi, trei oameni care fug îngheţaţi spre case. Nici nu reuşesc să-ţi răspundă la bună ziua. La ei e bună dac' le iese fumul pe hogeag. Vântul îţi ia batista din cap, acuma ai şi părul zburlit. Drumul nu are cum să nu-şi aducă aminte de mine. Eram cel mai zburlit copil, cu cei mai mari pistrui şi cei mai bunghiţi ochi. Frigul nu te face să grăbeşti pasul, ochii nu se pot satura. Uite şi cărăruşa de la osaibă, aici prăşeai ceapa, morcovul. Aici culegeai primele păstăi de fiert. Aici veneai şi stăteai pân la patru, pentru că la cinci începea serialul "Maria-Emilia". Între patru şi cinci satul era în casă, cu ochii pe film. După şase începea iarăşi forfota. Cu gânduri pline ajungi la drumul casei tale. E mai pustiu acuma. Nu mai sta nici baba Liza la poartă să te întrebe: -Gata şcoala ştrengăriţa? iar tu să nu-i răspunzi nimic, nu ţi-a plăcut chestia cu ştrengăriţa, când tu alergi acasă să-i povesteşti mamei că ai zece la compunere şi doi la educaţia fizică. N-ai vrut să alergi nouă cercuri împrejurul şcolii, tu nu poţi la comandă. Nici baba Liuba de la colţ nu mai sta la poartă. De ani de zile e bolnavă, stă la pat. Avea un copac cu mere acre şi înecăcioase  chiar aici lângă drum. Cu ele îţi opreai seceta când umblai pe soarele cel mai mare vara. Apoi pe drumul din vale vine multă lume, primii au steaguri şi icoană în mâini. Măreşti pasul, nu vrei să vezi cum satul mai duce un om la "Mărul roşu"- aşa numeam noi acasă cimitirul. Lăcăţile mari de pe porţi te îngheaţă şi mai tare. Uliţele copilăriei tale nu te-au uitat, doar că copii sunt mai puţini astăzi şi ele nu prea au ce face. Dorm întrun ochi. Apoi te văd pe tine şi de fericire îţi scutură un copac toată zăpada în cap. Ooo mersi de primire))). Brusc inima începe a bate şi mai tare. Vezi casa cu poarta albastră cu flori albe. Vopseaua curge de pe ea, dar florile vopsite cu periuţa de la aquarelă încă nu şi-au pierdut conturul. Ultima dată tu le-ai arcuit. Încet deschizi poarta, casa nu se uită la tine. Rar tragi acasă, tare rar. Uşa seraiului stă în bătaia vântului, zăpada stă la uşi gata să intre în casă. Pe gard stă o pătură veche şi ligheanul de al streşină e îngheţat, are să crape că e de plastic. Ferestrele nu mai au perdele, ca noi să stam ascunşi după. Perdelele păstrau tainele familiei. Nici lumina gălbuie nu mai este.
Casa mea duce dorul mamei, ce bine le mai făceai pe toate şi cum roia gospodăria în jurul tău. Dar inima păstrează şi acum ceea ce tu ai construit cu atâta negăială. Ruina e atunci când o accepţi, iar amintirile nu se năruie la comandă. Nu degeaba inima omului are patru camere, să încapă, să păstreze, să conserveze cele mai frumoase lucruri. Eu nu uit. E greu să uiţi cu aşa mamă ca a mea.

Iubeşti?

Iubeşti?
Aha.
E greu?
Da, că doare. Iubirea te face mai întâi slab, apoi tare ca piatra. Aşa e legea.
Vorbesc cu mine, când ascult muzica din filmul Gladiator.
Azi am primit veşti după veşti. Am de unde alege, ca jocul romaniţei: veste bună, veste prostă, veste bună, veste proastă. Iubeşti?
Da. Iubesc ca curca urzica şi sania trambulina.
Uit să cobor în staţii şi să plătesc factura pe lumină. Zic că dac' ăştia de la Union Fenosa au pe acoperiş un fluture mare desenat, iar eu cum iubesc fluturii, poate mă trece luna asta făr' de plată.
Iubeşti? Ziua mai mult ca noaptea, noaptea mă las iubită.
#vanilie

Drumul -" Printre Buşi ".

Dimineaţă. Iarăşi dimineaţă şi ceasul meu verde  suna la 6:00 , cinci zile în săptămână.  Apoi normal că trebuia să deschid ochii, să privesc în pod 5 minute, să trag aer adânc în piept şi să mă ridic din pat. De fapt dormeam pe-o creslă.
-Mam' cum e afară ?
-Azi e mai frig ca ieri, ia-ţi căciula.
-Nuuu, am glugă la scurtă, căciula şeea îi ucisă şi aşa umblu cu codoiul ista din urma mea, numa căciula cu urechi îmi mai lipseşte.
-Măi copchile tu ai de mers prin câmp, nu trali vali trii sandali pân la colţul casei.
Tata trebuia să adauge neaparat ceva:
-Vic' ascultă şi spune mamâ-ta, cap' o să te simţi capra şeea de pe deal cu coada sus şi care-o bate vântul din toate părţile. Da nici surzi la casă mie nu-mi treb'.
Ghiozdanul era gata. Mă aştepta doar drumul.
-Câte lecţii ai azi?
- Şase, de obicei tata.
-Aha, obiceiul ista a tau se termină în jie după poamă la cineva, o să mănânci odată o ghioagâ în cap şi-o să-ţi aminteşti cărarea spre casă mai ghini aşa.
-Odată am luat şi eu un strugure şi ai ce mă năuci la cap.
-Tu nie cu câcaturi să nu-mi umbli şi n-ai mâncare acasă sau şi?? Iaca mamâ-ta se trezeşte pe întuneric, îţi face pâine prăjâtă cu ou, ceai, ca să mănânci ca un om, să nu zdohneşti pintri văloaşi, da tu nu, că nu poţi mânca dimineaţa. Umbli ca strâmba. Macar o felie de pâine cu povidlă ia-ţi.
-Hai te rog dă-mi pace de dimineaţa cu predica.
Mama era mereu salvatoarea.
-Da dă-i măi pace copchilului şi aşa o învăţat pân la patru dimineaţă, are o poezie de spus la franceză şi nu vezi că-i bată de somn încă. Şap are trei kilometri de mers amuş prin pustietate.
-Las-o să înveţe, că nu pentru mine, tot pentru dânsa.
-Offf, tare îţi place să mănânci creierii cuiva de draga dimineaţă.
Ieşeam la poartă, ne porneam câţiva copii din mahala. La 7:00 deja erau la colţ.
Din urmă tata striga: să vă duce-ţi şoseaua, nu printre buşi.
"Printre Buşi"- era un drum mai scurt, sau pe de-a dreptul cum se mai spune. Era numit aşa, că erau două dealuri unite, iar noi treceam pe cărăruşa dintre ele.
Şi normal că mă duceam pe de-a dreptul, aşa ne duceam toţi. Era mai interesant şi ajungeam mai repede, în 45 min, da pe şosea în o oră. Printre buşi am mers 5 ani în satul vecin, 3 km încolo şi 3 înapoi ca să fac carte. A fost cel mai frumos drum din viaţa mea, cel mai cald, cel mai prietenos. Pe mine mersul prin câmp m-a ajutat să cresc o visătoare. Eram prietenă cu vântul, frigul şi zăpada şi ei mă iubeau, ştiu asta. Nu răceam nicioadată. Cinci ani de gimnaziu stau tipărite pe inimă, cinci ani stau tipăriţi pe frunte. Cel ami frumos drum, e cel a copilăriei mele: "Printre Buşi"-acolo găseai poamă devreme, fluturi coloraţi, pomuşoare iarna, salcâmi înfloriţi şi toate erau ale mele. Toate.
El m-a învăţat că sunt  un om liber şi am drumul meu.

Da, sunt sangvinică...

Stau în pat. Dincolo de geamul meu stă munţii, marea, oceanul. Îmi place să te caut cu ochii iar ochilor să te găsească. Credeam că fumezi la balcon, chiar şi uşa am auzit. Apoi te-ai întors în casă, uitasei ţigările. Nu le găseai, azi mama a făcut curat şi probabil le-a schimbat locul. Tu nu te superi, tu niciodat' nu te superi pe nimeni. Şi din urma te ajunge vocea ei, o sâcâitoare, care în cinci minute are  stări diferite:
- Te-am rugat să nu mai fumezi la balcon. Uite hai să privim un film bun. Mă doare capul, nu mai căuta film, cred că azi mă culc mai devreme, dacă mai fumezi la balcon nu uita ferestra deschisă, nopţile s-au răcit. Hmm, ce mă fac eu iarna asta făr' de tine?!
 S-a mai auzit un scârţâit, apoi o pocnitură. Am deschis ochii. Of, vecinii mei de sus iar se bat. Probabil nu mai au bani pe ce să cumpere băutură. Dar continui să privesc din pat prin geam. Probabil eşti în munţi acum, ca lupul singuratic, de sus ne vezi mai bine. Ştiu că nu dormi de câteva nopţi. La fel şi eu. Am început să citesc o carte care nu mă lasă. În rest suntem bine. Mai povesteşte tu, îmi dai atâtea întrebări şi eu vorbesc, şi vorbesc, de una, alta. Tu mă priveşti şi zâmbeşti. La tine niciodată nimic nou. Te ridici seara în munţi omule pribeag şi-ţi cauţi familia. Ne găseşti acolo unde ne-ai lăsat. Azi a fost mai frig ca ieri, mâine şi mai frig va fi, aşa au spus la ştiri. Dimineaţa nu iubeşte să-l spăl pe faţă, e fix ca mine. Apoi îi suflu în puminişori când dăm de vânt. În fiecare dimineaţă cu glas cald îmi spune: da' tata mă ducea după cap, că el e puternic şi eu v-oi creşte mare şi voinic ca Halk. Uite, e verde, hai....
-Tu, ce mai spui?
-Eu aştept primăvara. Cine ştie, poate marea ne uneşte. Noapte bună oameni de suflet.
Viorel, dacă fumezi la balcon, nu uita să închizi fereastra. E frig afară.

Crăciunul m-a uitat.

Crăciunul şi-a pierdut din farmec, de când Vicuţa, e Victoria. Cele mai frumoase sărbători erau acasă , când mă trezeam pe lejancă şi toată casă mirosea a usturoiul de la răcitura. Şi noi începeam:
-Mama, deschide uşa, scurtele noastre îs aici în cuier, o să pută de la noi a usturoi la joc.
-Eu demult v-am spus să le duceţi in casa şei mare, hai trezirea,cine face blicichili?
Dimineţile celea erau fermecate, fugeam pân' în fundul grădinii în chiloţi şi cu cojocul tatei în spate, picioarele goale în caloşii de la uşă, alergând pe cărăruşa rânită de zapadă strigam în gura mare:la viceu este cineva? eu mă scăăăp....
Da tata: capro dac dormi pân te caşi în pantaloni!
Mama făcea măliguţa pentru fripturică, tata aducea şi făcea izvar,eu cu frate-miu ne hârjoneam, iar mama ne ruga frumos macăr de sărbători să fim mai liniştiţi, ne oprea lingura de fier în frunte pe care o primeam pe muţâş de la tata, de ne scârtâiau dinţii.
După care mergeam la colindat.
-Vica, ia-l şi pe Ion cu tine.
-Nuuu, că eu mă duc şi pe satul vechi, da el merge greu.
-Dap tu şi vrei poate tăt raionul, nu-mi sta pân ţ-a chica unghiile de frig copchile, şap noaptea umblă amuş aeştea mai mari,un ceas, două şi acasă, să nu te caut eu cu steaua pe dealul mare.
-Bun tatăi.
Veneam acasă, îngheţată bocnă, cu marginea paltonului plină de muşi, care se transformau în gheaţă, pe drum lingeam doi, trei ţurţuri de la şura vacilor oamenilor, pe unde colindam, pe unde strigam numai fraza de final:La anul şi la mulţi ani!
Nu simţeam când vine noaptea, ştiu doar că veneam cu mult bacşiş acasă, aveam mulţi nani în sat. Ştiu că seara mergeam pe sub gard, ca să nu dea v-un nebun peste mine, că aşa îmi spunea tata.
Timpurile nu le mai întorci dar în inimă nimeni nu-ţi poate interzice să le porţi.Dor de copilărie, dor de mine, copilul cu şalincă şi muşi şterşi de marginea hăinuţei....
Crăciun fericit dragilor, să aveţi pace!
#Amintiriactuale #Zâmbărele

Dincolo de "Dealul mare".

De cu seară mama îşi pregătea batista de mătase, gazdic, aşa îi mai spuneam noi. Nouă ne pregătea ştrampi albi şi rochiţe .Cu fratele era mai complicat, el cerea halat şi batistă. Aşa-i când ai trei surori mai mari. Cel mai greu era să ne trezească dimineaţa. Noroc că era postul Paştelui, primăvara, călduţ, şi mama ne lua cu: când o să venim înapoi o să strângem flori şi usturoiul ţiganului. Faţa mea supărata, mereu trebuia să nu fie de acord cu ceva:
-Dacă el pute.
-Las' c-oi culege eu, da voi floricele.
-Niş' flori nu-mi trebu, sânt şi aici mai aproape, nu tre să mă târâi la Boldureşti pentru o floare.
-Ei tu ca de obicei, cu nasul pe prăşit de dimineaţă. Gata trezirea, că toată lumea ca lumea, numai eu ajung în biserică când deam împărtăşî preotu.
-Ap' du-te tu mamăi, nu mă târâi şi pe mine.
Mama continua să pună în geantă plăcinte cu cartofi, covrigei şi apă.
Grea era pornirea, tare grea. Toţi cu feţele ca cărămizile. Pân' ajungeam în pădure, cap' în drum ne mai întâlneam cu lume.
-Victuliţa, să nu te depărtezi de noi, mergi cu toţi odată.
N-a fost să fie aşa niciodată, întodeauna am iubit să merg singură, mereu în faţă. Cu ochii prin cer, ca să ajung cu genunchii negri şi poalele rochiţei înţăncuşăti de crengi şi spini. Mama oricât nu mă scutura ,era greu să devin altfel.
-Numai căprile merg toate marginile ca tine,  niş nu te uiţi pe unde calşi. Când o-i intra în biserică să se uite toată lumea la noi ca la nişte stranietăţi.
-Dă-mi mamî paşi, şi aşa mi-e sete de apă, ia-u mi s-au crăpat buzele, şap cine ştie cât a mai ţine popa şela a tău slujba. O să mor cu lumânarea în mână în faţa lui.
-Offf şi copchil ni-o dat Dumnezău, toţi ca oamenii, numai al meu ca a nimănui. Sălbătăşiune nu alta.
-Da, eu-s căprioară.
-Gata Vica, hai te rog, şii liniştită, că şi aşa il târâi pe Ionel în braţe şi mi se pune pe suflet deam. Iulia,Veronica, luaţi-o cu voi, că ajunge neagră cu totul.
-Ei mamă, de parcă ea ascultă de cineva, asta pe de-a dreptul, pin băltoaji.
-Hai lăsaţi jălea surioarelor, că nu mă lăsaţi să merg cu voi odată că vorbiţi despre băieţi. Da, da şi eu pârăsc.
-Treşi fa că nu-ţi fac nică, da un pumn în schinare totuna îl mănânci, capra lu Ili Mutu.
-Măi copchii,vă rog nu-mi mâncaţi sufletul,Iulia, tu eşti mai mare. Las' că diseară o să vorbească cu taţâ-so acasă, tare ghini mai samănă. Sămânţă.
Când treceam pădurea, dădeam mai întâi de o şumeluţă. Şi ştiam că gata, nu mai este mult. Când intram în sat, de departe o mamă cu patru copii, se lumina la faţă. Îşi trăgea batista pe frunte mai bine, mergea pe margine să caute iarbă, să-şi curăţî picioarele. Cu ochii plini de lacrimi, de la vânt şi grijă.
-Mamă, eu aştept afară pe scaun, când o să niruie o să mă chemaţi.
-Numai nu te sui pe biserică te rog.
-Bun.
-Hai că ştiu că eşti fată deşteaptă la mama, să nu ne râdă satele împrejur.
Cea mai grea era aşteptarea, gândul la învârtita cu cartofi şi covrigi îmi lăsa gura apă. Cât ţinea slujba, copilul din mine cânta împrejurul bisericii şi sărea pe un scaun. Ca vreo bătrânică să-mi zică:
-Nu se poate să cânţi la biserică şi nici să sari pe scaune, aici lumea se aşează, a cui eşti?
-Nu mă ştii, îs din alt sat. Da mă cheamă Vica, da' mă împărtăş ca Victoria.  Amuş beu oleacă de jin , nafură şî mă duc acasă la mine. Mai ţine mult slujba?
-Mai este, da tu ia şi-i cumincioară aişi la cheochia, cap' preotu o să te cunoască că ai fost rea, şap' nu ţi-a da niere sfinţâtă.
-Aha, eu nu-s ră, da copchil. Da preutu o să-mi dea, că mă ştie, e drug cu tata. Când vine la noi, apu be jin cu dânsu.
-Doamne fereşte a cui eşti măi cophile?
-Nu mă ştii, îs din alt sat. Mă duc la mama, că vreu apă, nu mai pot. Amuş o să mor în ograda biserişii. Paca.
Şi sărind de pe un picior pe altu, o căutam pe mama pin biserică. Era multă lume, numai după gazdicul de sărbătoare o găseam. Ea mă strângea de mână şi-mi şoptea:
-Amuş puişor, mai este o rugăciune şi începe a da miere, iaca o să treci frumuşăl în faţă, că eşti copchil.
Cel mai mult iubeam drumul înapoi prin pădure. Iubesc pădurea, acolo se ascunde liniştea omenirii şi echilibrul pământului.
În sat nu am avut biserică mult timp, dar nici nu am căutat, atâta timp cât şcoala era pe cale de dispariţie şi grădiniţa se ruina închisă. Oamenii umblau pe la primărie să le aducă preot în sat. Dap preotului îi treb şi biserică, şi casă, şi slujitori de la Dumnezeu. Dar despre asta, data viitoare.