Glamur tujur cu badea Ghițâ��

Sâmbete în toamna din trecut.

Sâmbătă și azi. Ca altele. Stau în oghealul meu cu frunze de arțar pe el și mă tot îndemn de 2 ceasuri să mă duc să mă o mașină cu haine la spălat. M-am îndemna, m-am rugat chiar și tot degeaba. Afară e mut. E înourat și toți stau ascunși prin cochilii. La fel și eu. Închid ochii și parcă prin gând îmi huruie roaba fără un corn, plin vârf cu păpușoi. Și plouă așa ciobănește. Îmi pun un carton și mă așez jos. Trag în piept ultimul miros de iarbă vie, aburul pământului și încerc să-mi curăț galoșii plini de glod de o ciotkă a lene. Natura întodeauana mi-a înmuiat oasele. Are era SPA-ul ei)). Și brusc aud o dumnezăială prin vie, tata îmi aduce niște coșnițe și strigă:
-Cucoană Vică lasă melancolica și jisările că o să stai la noapte și-o să păzești poama dacă tractorul ne lasă. Nișcă fesul.
Așa era tata. Mereu îi îndeamnă pe toți da el taia frunze la câini.
Mama întodeauna era singură, pe un rând aparte. Cu șalinca ei albă cu flori și fața rumenă d ela vântul câmpului. Ea nu iubește gălăgia și nici oamenii care spun glume și râd toți. Ea spunea că la o glumă bună, nu râzi în hohote. Doar îți descrețești fruntea. Așa era mama.
E sâmbătă și azi. Iar eu caut în calendarul trecutului. Și am mai dat de o sâmbătă călduroasă. O sâmbătă în care aveam de făcut curat toată casa, de spălat toate lăicerele. De măturat ograda cu târnul din drașilă. Și hop tata aduce fânul acasă. Și ograda mea nu mai este curată iar ochii plini de lacrimi o întreabă pe mama:
-Mamă-i șî și amu, eu tre' să mai mătur ograda încăodat'?
-Lasă puișor că o să mătur eu. Ghini că este fân. Mă gândeam că o să-mi moară animalele de foame la iarnă.
S-a ivit și soarele în geamul meu de la oraș. Dar nu seamănă deloc cu cel de după ploile din sat. Când aduna copiii ulițelor la cea mai mare băltoacă din sat, desculți făceam bulgări mari din glod și-i aruncam cu un băț pe gardurile și casele oamenilor. Era unul din jocurile mele preferate. Și cântatul la cozi de ceapă. Și trântitul în paie. Dormitul în fânul cu flori uscate. Prinsul muștelor și melcilor. Și s-a terminat jocul meu cu prinsul buburuzelor, o puneam în palmă și-i cântam: Buburuză ruză, încotro vei zbura, acolo m-oi mărita. Ușor, ușor hălățelele și căciula cu moțoc s-au despărțit de mine. Și retujii cu ornamente m-au lăsat. A început să-mi fie rușine să mai recit poezii în prițăp la "Ziua pădurarului". Să nu mai vreau să mă duc cu rândul cu vacile. Să-i rog pe ai mei să vândă calul și să facă gardul din drum. Poarta o boiam eu, mai ales la Hramul satului. Ultima dată când i-am spus tatei că mi-e rușine cu casa noastră. Am mâncat o palmă peste față, mi-a rămas urma câteva zile, dar n-am scos o lacrimă.
E o sâmbătă ca multe alte. Iar sufletul din mine e ca o scorbură din stejarul meu din pădure. Adună acolo emoții, veverițe, lecrimi, vise, neghiobii, păsăriși și alte. Prețuiți viața. În ea încape fix cât într-o roabă.