Nişte gânduri de joi noapte.

Într-o zi o să urc din nou pe cal. O să apuc hăţurile şi-o să urc sus. O să ating vârfurile brazilor cu mâinile iar bunica mea Ioana o să-mi mângâie capul plin de vânt. Apoi o să mă întrebe de mama.
Într-o zi o să-mi pun visul întro valiza veche şi-o să pornesc să caut vise noi. Nu poţi trăi veşnic numai cu unul. Îţi dai seama că îmbătrâneşti aşa. O să dau în cal şi-o să fugim ca nebunii pe colina abruptă pân' la răsărit. Pentru că dorul de casă îl am şi când sunt aici. Dor ce doare mai mult acasă....
Uneori stau ore şi privesc prin geam cum plouă afară şi mă gândesc nicăieri. Îmi place să merg pe urmele ploii din copilărie ce mă duce în poiana cu păpădii şi plină de strănuturi. Îmi place să caut frunze de trifoi şi să înţeleg că sunt o norocoasă. Îmi place să culeg fragi şi mure. Apoi să mă întind sub coroana unui copac bătrân, iar printre frunzele dese, soarele să-mi găsească faţa cu pistrui şi să râdă de mine cu dinţii lui rari. Demult am înţeles că sunt mereu în căutare de rai. Un altfel de rai. Unul numai al meu care să nu-l împart cu nimeni. Să-mi agăţ viaţa de el şi să merg mai departe. Altă zi vreau să scriu scrisori, multe scrisori planetei. Să-i spun că eu sunt aici pe undeva, caut fluturi prin urzică. S-o privesc în ochi şi să nu-i spun nimic. Ea le înţelege pe toate şi fără cuvintele unui simplu muritor. Apoi să urc din nou pe calul care mă cheamă cu nechezatul lui şi să merg mai departe. Să iau un caiet cu mine iar cu frunze să scriu ce simt, ce văd, ce cred. Să scriu despre un fel de cosmos de jos, unul care îl port sub inimă. Nu-mi place să mă simt singură, nu-mi place să ştie lumea multe despre mine. Nu-mi place să împart chiar tot. Eu altfel nu pot trăi. Mă lasă pustie părerile multe şi gândurile reci. Vreau să cred că am ceva numai al meu. Vreau să am universul. Vreau..... Gata, mă culc şi mă apuc de cules vise. Voi nopţile ce faceţi, oameni de dincolo de cer?
Vreau ca bunica Ioana să mă întrebe de mama.