Glamur tujur cu badea Ghițâ��

Sâmbete în toamna din trecut.

Sâmbătă și azi. Ca altele. Stau în oghealul meu cu frunze de arțar pe el și mă tot îndemn de 2 ceasuri să mă duc să mă o mașină cu haine la spălat. M-am îndemna, m-am rugat chiar și tot degeaba. Afară e mut. E înourat și toți stau ascunși prin cochilii. La fel și eu. Închid ochii și parcă prin gând îmi huruie roaba fără un corn, plin vârf cu păpușoi. Și plouă așa ciobănește. Îmi pun un carton și mă așez jos. Trag în piept ultimul miros de iarbă vie, aburul pământului și încerc să-mi curăț galoșii plini de glod de o ciotkă a lene. Natura întodeauana mi-a înmuiat oasele. Are era SPA-ul ei)). Și brusc aud o dumnezăială prin vie, tata îmi aduce niște coșnițe și strigă:
-Cucoană Vică lasă melancolica și jisările că o să stai la noapte și-o să păzești poama dacă tractorul ne lasă. Nișcă fesul.
Așa era tata. Mereu îi îndeamnă pe toți da el taia frunze la câini.
Mama întodeauna era singură, pe un rând aparte. Cu șalinca ei albă cu flori și fața rumenă d ela vântul câmpului. Ea nu iubește gălăgia și nici oamenii care spun glume și râd toți. Ea spunea că la o glumă bună, nu râzi în hohote. Doar îți descrețești fruntea. Așa era mama.
E sâmbătă și azi. Iar eu caut în calendarul trecutului. Și am mai dat de o sâmbătă călduroasă. O sâmbătă în care aveam de făcut curat toată casa, de spălat toate lăicerele. De măturat ograda cu târnul din drașilă. Și hop tata aduce fânul acasă. Și ograda mea nu mai este curată iar ochii plini de lacrimi o întreabă pe mama:
-Mamă-i șî și amu, eu tre' să mai mătur ograda încăodat'?
-Lasă puișor că o să mătur eu. Ghini că este fân. Mă gândeam că o să-mi moară animalele de foame la iarnă.
S-a ivit și soarele în geamul meu de la oraș. Dar nu seamănă deloc cu cel de după ploile din sat. Când aduna copiii ulițelor la cea mai mare băltoacă din sat, desculți făceam bulgări mari din glod și-i aruncam cu un băț pe gardurile și casele oamenilor. Era unul din jocurile mele preferate. Și cântatul la cozi de ceapă. Și trântitul în paie. Dormitul în fânul cu flori uscate. Prinsul muștelor și melcilor. Și s-a terminat jocul meu cu prinsul buburuzelor, o puneam în palmă și-i cântam: Buburuză ruză, încotro vei zbura, acolo m-oi mărita. Ușor, ușor hălățelele și căciula cu moțoc s-au despărțit de mine. Și retujii cu ornamente m-au lăsat. A început să-mi fie rușine să mai recit poezii în prițăp la "Ziua pădurarului". Să nu mai vreau să mă duc cu rândul cu vacile. Să-i rog pe ai mei să vândă calul și să facă gardul din drum. Poarta o boiam eu, mai ales la Hramul satului. Ultima dată când i-am spus tatei că mi-e rușine cu casa noastră. Am mâncat o palmă peste față, mi-a rămas urma câteva zile, dar n-am scos o lacrimă.
E o sâmbătă ca multe alte. Iar sufletul din mine e ca o scorbură din stejarul meu din pădure. Adună acolo emoții, veverițe, lecrimi, vise, neghiobii, păsăriși și alte. Prețuiți viața. În ea încape fix cât într-o roabă.

Teatrul Epic de Etnografie și Folclor "Ion Creangă" în cadrul Festivalul...

Ani de zile dimineți, mi-au zâmbit oile.

-Ai prins vreodată fluturi?
-Nu.
-Vrei?
-Nu.
-De ce?
-Fluturi pot prinde toți.
-Dar coroniță din păpădii vrei?
-Nu, vreau din frunze de nuci, să am numai eu.
-Greu drum ți-ai ales fată hăi, tare greu. Să nu aștepți coroane din lauri și balauri zburători pe care să-i călărești. Omul toată viața prinde musca care-l bâzâie la cap, cât de om n-ar fi, toți fug după muște. Toți.
Stăteam amândoi și priveam deasupra satului, case ca stelele, cu ferestre oglizi și suflete sute. Adunate într-un singur punct, un singur suflet, un singur gând, un singur suflu. A noastră era cea mai mică. Cea mai strânsă-n ușă. Cea cu hogeacul cârn și ocolul la animale în fața casei. Prima dată când deschideai ochii dimineața și de priveai pe fereastră, îți zâmbeau oile cu tălănci, de stăteau îmbulzite în ușă ca să le duci la rând. Întodeauna l-am întrebat pe tata, de ce să faci un ocol la animale în fața casei, de ce să vezi de dimineață niște oi, vaci, cai? De ce? El îmi răspundea întodeauna zâmbind:
-Ca să știi cum arată omul! Auzi, azi te sui în pod să strângi orzul în saci.
-Pe căldura asta?
-Nu ți-i nică, la iaz să fugi și să-ți usuci chiloții pe bețe de răsărită nu ți-o fost cald.
Urcam în pod, mă așezam pe ursoaică și răsfoiam cărțile și caietele de acolo. Până când am dat de unul cu copertă neagră lucioasă. Printre paginile pline de colb am dat de niște versuri scrise cu cerneală. Erau scrise de tata. Acolo l-am descoperit pe tata tânăr, frumos, romantic. Cu vise o mie, dar doza de singurătate o avea și atunci. Singurătate în glume, singurătate în scris, singurătate în viață, chiar dacă avea o casă de copii și pe mama.
Au trecut ani și-am înțeles că el nu a fost un copil iubit, pur și simplu nu a găsit acasă căldură. Că buneii mei n-au știut să iubească așa încât să crească aripi corect copiilor. Iar cu timpul ești nevoit să te culci, trezești și bei ceai cu frustrările, complexele și amarul. Să te uiți în oglindă și să nu te recunoști. Timpul întodeauna își lasă amprenta neagră, atunci când îți pierzi cărarea. Când pur și simplu lași buruianul să-ți acopere drumul și nu cosești la timp. Problemele rezolvate la timp, se transformă în fân și chiar de mai râmâne câte un spin.
Dar ce să faci atunci când tu te naști un om care are nevoie de atenție și iubire mai mult ca alții, ce să faci când te naști într-o familie uscăcită, care cred întodeauna că le ești dator cu viața și așteaptă mereu să i te închini, ce să faci cu golul din suflet care te macină și caută mereu să se umple?!!
Tata, a găsit mereu alinarea în noi. Pe el îl făcea fericit, atunci când deschidea ușa iar eu stăteam pe burtă sub masă și-mi făceam lecțiile, iar eu auzeam scârțiitul ușei și nu mă întorceam. Îl lăsam să se bucure. Eu am fost întodeauna copilul cu care putea să vorbim de suflet. Cea cu care mergea cel mai des la părinți și poate așteptam mai mult ca dânsul să aud un: "Bravo măi Ioane"...
Și s-a trezit mama într-o zi cu 4 copii și-un copchiloi, tata-un copil bătrân la doar 40 de ani. Care a pornit să calce strâmb pași după pași, să-și trăiască copilăria în floarea vârstei. Să uite că e tată, bărbat, om. Să încerce marea cu degetul și să caute vinoveții stâlcelilor lui.
Și m-am trezit eu, copil în clasa a 7-a mai matur peste o vară. Gata să țină piept ți să caute răspunsuri pentru oamenii care încearcă să-ți jignească familia. Uneori mă întreb, de ce oamenii caută să pălească acolo unde doare, de ce trăiesc cu ura în piept, de ce stau îmbulzite ca oile mele din fața casei, cu gura căscată atunci când tu te vaieți de durere. Apoi am înțeles răspunsul la întrebarea:
-De ce să faci ocolul în fața casei, de ce să vezi oi, vaci și cai de draga dimineață!
Pentru că între om și animal e diferență mare, că răul cel mai rău numai omul ți-l poate face.
Dar nu despre asta era postarea. Nici despre ca să vă iubiți copiii și nici ca să-i lăsați să aibă copilărie.
E negru pe alb scris de ce nu mi-am iubit buneii de pe tata. Pentru că-l iubeam prea mult pe tata. Pentru că îi simt lipsa de ani. Pentru că el este, dar nu-i. Pentru că eu am fost întodeauna fata tatei. Pentră că mi-e frică, da mi-e frică. Și jur să scriu toată viața, pentru că pe mine scrisul mă alină, mă cuprinde, îmi dă părul din ochi la o parte și îmi șterge lacrimile. Îmi cântă la pian ori de cîte ori sufletul meu cere. Și mă las dusă de val, mă înebunește. Iar eu prefer să fiu mai nebună. Nebunia e cartea mea de vizită. Cu ea mă acopăr când ceața decide să-mi apară în cale.

Victoria Roșca în vizită la Veranda!

Uneori...

Merg printre spice de grâu copt. Le ating cu mâna, iar din spate mă urmărește El. Știu uneori avea răbdare să mă asculte până la capăt iar eu îi înțelegeam nefericirea. Cel mai des îmi vorbea când era amețit. Se așeza jos pe iarbă și mă învăța cum să fiu puternică, cum să nu ascult de nimeni, cum să iubesc și să cred în viitor. Eu l-am pierdut pe tata tare demult, nu, n-a murit. Pe el viața l-a tras pe sfoară, pentru că credea prea mult în oameni, chiar dacă toată viața a lucrat în pădure, printre animale și păsări. Întodeauna îmi spunea că fauna poate să-ți fie cel mai bun prieten, dacă știi să pășești corect prin iarbă, dacă știi să crești un copac din ghindă, dacă mergi printr-un lan întreg de calendulă, fară ca ea să se scuture, dacă...
Eu l-am pierdut pe tata viu. Și cel mai tare doare că tu ești doar un copil, că sunt lucruri pe care niciodată nici el și nici viața n-o să ți le explice. Chiar dacă i-ai scris sorții mii de scrisori, înapoi nu ți-a trimis nimeni nici măcar o virgulă pe o foaie mare, pătrată și albă.
Nu-ți rămâne decât să culegi romanițe. să-ți faci coroniță, să prinzi buburuze prin iarbă și aproape pe fiecare s-o întrebi: "Buburuză ruză, încotro ve-i zbura, acolo mă voi mărita"-tu copil, în clasa a VI-a. Uneori părinții spulberă viitorul copiilor, la mine părinții s-au spulberat pentru mine, pentru noi, chiar dacă ochii mamei erau umezi de ani, iar tata a pierdut partida cu diavolul. Uneori vreau să mă întorc în tecut, acasă. Să mă urc pe șura de la vacă și să cânt despre hulubul păcii. Uneori vreau să mă prindă cântatul de cuc pe deal, eu să prășesc răsărită. Uneori cântecul nu te ajută să-ți speli sufletul de greu și negru. Uneori sari ca iedul de pe-un picior pe altul și mergi la magazin cu un leu în mână ca să-ți cumperi  patru gume, pe care să le pui în gură toate odată și să faci baloane, multe baloane, sau paote unul mare și bolfos care să ți încleie de față și părul din frunte. Apoi te duci acasă, vezi că nu poți descalci, i-ai foarfeca și-ți tai părul. Iar a doua zi ai de facut poză pentru "Prima mea învățătoare". Uneori nu vreau să cânte cucul la nimeni. Omul e făcut ca să trăiască. Anii și timpul m-a învățat să nu judec, problemele din familia mea m-a învățat să fiu precaută la oameni și prieteni. Tata m-a învățat să fiu unică. Nu degeaba ani de zile m-a purtat cu el cu motocicleta pe toate dealurile. Tot el mi-a pus că poate să treacă printre doi copaci crescuți foarte aproape. Deodată am crezut că rămânem acolo, apoi am deschis ochii și eram dincolo, vă închipuiți? A trecut și mai eram și vii. Apoi treceam prin sat pe undeva iar tata culegea o căruță întreagă de gheorghine și de ducea mamei, numai să nu-l certe. El a știut tot timpul când a greșit. El a știut tot timpul să vrea altceva.
Acasă am crescut printre diplome, diplomele tatei de la lucru, era cel mai bun funcționar, diplomele surorilor mele. Eu diplome n-am avut și nici n-am căutat. Niciodată n-am crezut în ele și nici nu cred. Oare de ce omul nu paote să fie atât de bun și acasă. De multe ori îmi pun întrebări, apoi îmi aduc aminte, să nu judec. Iar expresia: "Tot ce se face, se face spre bine" îmi alină sufletul, gândul, suflarea. Eu am drumul meu, cu povețele de acasă. Cu un tată bun în copilărie și-o mamă sculptată în timpul puterii, răbdării și înțelepciunii. Uneori trecutul te face să cucerești viitorul Unul numai pentru tine, unul numai al tău. Vreau să fiu așa cum sânt. 

Nişte gânduri de joi noapte.

Într-o zi o să urc din nou pe cal. O să apuc hăţurile şi-o să urc sus. O să ating vârfurile brazilor cu mâinile iar bunica mea Ioana o să-mi mângâie capul plin de vânt. Apoi o să mă întrebe de mama.
Într-o zi o să-mi pun visul întro valiza veche şi-o să pornesc să caut vise noi. Nu poţi trăi veşnic numai cu unul. Îţi dai seama că îmbătrâneşti aşa. O să dau în cal şi-o să fugim ca nebunii pe colina abruptă pân' la răsărit. Pentru că dorul de casă îl am şi când sunt aici. Dor ce doare mai mult acasă....
Uneori stau ore şi privesc prin geam cum plouă afară şi mă gândesc nicăieri. Îmi place să merg pe urmele ploii din copilărie ce mă duce în poiana cu păpădii şi plină de strănuturi. Îmi place să caut frunze de trifoi şi să înţeleg că sunt o norocoasă. Îmi place să culeg fragi şi mure. Apoi să mă întind sub coroana unui copac bătrân, iar printre frunzele dese, soarele să-mi găsească faţa cu pistrui şi să râdă de mine cu dinţii lui rari. Demult am înţeles că sunt mereu în căutare de rai. Un altfel de rai. Unul numai al meu care să nu-l împart cu nimeni. Să-mi agăţ viaţa de el şi să merg mai departe. Altă zi vreau să scriu scrisori, multe scrisori planetei. Să-i spun că eu sunt aici pe undeva, caut fluturi prin urzică. S-o privesc în ochi şi să nu-i spun nimic. Ea le înţelege pe toate şi fără cuvintele unui simplu muritor. Apoi să urc din nou pe calul care mă cheamă cu nechezatul lui şi să merg mai departe. Să iau un caiet cu mine iar cu frunze să scriu ce simt, ce văd, ce cred. Să scriu despre un fel de cosmos de jos, unul care îl port sub inimă. Nu-mi place să mă simt singură, nu-mi place să ştie lumea multe despre mine. Nu-mi place să împart chiar tot. Eu altfel nu pot trăi. Mă lasă pustie părerile multe şi gândurile reci. Vreau să cred că am ceva numai al meu. Vreau să am universul. Vreau..... Gata, mă culc şi mă apuc de cules vise. Voi nopţile ce faceţi, oameni de dincolo de cer?
Vreau ca bunica Ioana să mă întrebe de mama.

Există viaţă şi dincolo de gura lumii.

De cu seară eram anunţaţi care şi ce are de făcut. Acasă nu eram niciodată lăsată aşa că stăteam liniştită şi-mi aşteptam sentinţa. Sincer nici pe mine nu mă încălzea să spăl vesela, să fac mâncarea, curat şi să pasc cârlanii. Eram pregătită pentru un lucru mai serios. Apoi mama cu vocea ei caldă în timp ce-mi dădea părul din ochi:
-Viculea tu o să mergi la prăşit la Orbej, tata a trecut aseară pe acolo, o zis că buruianul nu-i mare, pe la tufe mai este oleac' de umbrişoară, o să luăm de acasă o păturică o-m mai sta jos că nu suntem jiudecaţi. Acolo iazul e aproape.
-Aha, acolo numa' eu şi vacile din rând n-o fost. Aaa şi caii la tot Boldureştiu şi câteodată se mai îneacă câte-o oaie de la stâna din deal, dacă am oleacă de noroc poate chiar să înoate moartă în partea unde o să mă scald eu. Mama, nu-mi explica atâtea eu şi fără atâtea detalii merg, numai că haidem pe jos, cu căruţa nu mai merg.
-Pe jos ne ducem, pe jos. Ne trezim dimineaţă tare, trecem pădurea şi suntem acolo.
-Păi da mama cum să nu, trecem pădurea un ceas şi mai mergem un ceas şi suntem acolo ai vrut să spui.
-Tu doar ştii că de erau bani, luam doi oameni şi terminam acolo întro zi, că nu mi-i drag nici mie să vă chinui prin soare. Da nici drumurile să nu-mi umblaţi, da pământurile să stea pârloagă, mai ales că suntem în margine şi lumea trece şi se uită.
-Aha teme-te mama să nu fie anunţ la primărie la Ciuteşti pus, nu de alta da bunica a desfundat toate dealurile, şi-o murit la 53 de ani. Şap' acolo pe lumea ceea când ajungi eşti întrebat:
-Robul lui Dumnezeu Marusea, câte hectare au trecut prin mâinile tale? Tu normal o să-i spui că ai dormit cu sapa sub pernă şi el o să te treacă direct în rai. Eu una m-aş mulţumi şi cu iadul ...
Mama mă privea dezamăgită, eu îmi luam o bucată de învârtită cu curechi şi mă duceam la film. De la ora 5 seara tot satul era mut. Putea să năvălească turcii peste noi. Că doar mergea serialul "Omul Mării". Surorile mele mai mari îl iubeau pe Fernando. Eu le spuneam că e un prost că n-o cautat-o pe Florencia. Nu prea eram primită de ele la vorbă. În drum însă eram un fel de "vocea mahalei".  Dacă ieşea vica roşca în drum, atunci ne jucam de-a vedetele. Ştiam că nu pot rămâne mult în drum, că a doua zi trebuia să-mi cadă osul la prăşit, dar nu asta era cea mai mare durere, simţeam că mama o să ia şi căruţa. Lucica oricum nu trăgea la deal. Tata a dat-o un timp la nişte oameni din satul vecin, au arat cu ea o primăvară întreagă.  Era tare rea când au adus-o înapoi, se vedea că au bătut-o şi de la hamuri avea mozoale. Ni s-a umplut ochii cu lacrimi când a intrat pe poartă. La un timp a fătat cu mânz bolnav, timp de o zi a murit. Mama mult timp n-a pus-o pe Lucica în hamuri. A lăsat-o în pripon să prindă la spete, să-şi cicatrizeze rănile şi de pe piele, şi cele de mamă. Dar atunci simţeam eu că vrea să o ia, auzeam şi vorbă că ar trebui, ca să nu uite cu totul de meseria ei. La ce bun să mai ţii cal la casă. Iubeam iapa ceea, nu şi căruţa. Iubeam să prăşesc, nu prin soare. Dar cel mai mult îmi  doream ca mama să nu mai depindă atât de gura lumii, că "Monument" în centrul satului nu-i punea şi nici "Ordinul Muncii" n-avea să primească. Au trecut ani de atunci, mama a înţeles asta abia acum, dar sănătatea nu te întreabă nimic. Taci şi suferi, te bucuri de copii şi nepoţi aşa cum poţi. Prin ei trăieşti.
Aveţi grijă de sănătatea voastră dragi cititori , nu uitaţi că sunteţi muritori. Există viaţă şi dincolo de gura lumii.

Eminescu meu din caietul de română, cl. 12-a.

                                                        Şaptesprezece septembrie(2007)

                                                          Tema pentru acasă

Universul creaţiei Eminesciene.
  Pana lui Eminescu a avut marele dar de-a aşterne pe hârtie vesrsuri de-o muzicalitate, de-o frmuseţe copleşitoare.
(...) Mulţime de oameni simpli... poartă în suflet lumina cântecelor lor.

                                                                                  Ion Druţă

 Despre Eminescu nu căutam cuvinte căci ele există deja şi-au existat şi până să apară el, doar că nu se găsea o persoană căreia să-i fie dedicate. Înconjuraţi de sfinţenia cuvintelor lui, ele au creat tot timpul acea seninătate şi linişte că nici în poveşti nu le poţi găsi. Doar el a putut cânta despre neam prin poezie, astfel fiecare dintre noi purtam în suflet lumina acestor cântece.
Căci ea izvorăşte din zbuciumul neamului nostru şi este adânc naţională. Alecându-ne asupra versurilor sale.. " vedem codrul cum se leagănă, auzim râul prăvălatic de la munte, păşim prin vaieştea frunzelor de nuc, când peste vii se aşează bruma şi toate învie ca prin farmec, şi Făt-Frumos din tei, şi Călin, şi Luceafărul.Rămânem fascinaţi în faţa acestei nepietoare comori spirituale. Comorile nu le poate găsi  oricine, totuşi noi, un popor întreg, am găsit intrând în imperiul plin de farmec şi taine a poeziei eminesciene. Creaţia lui cuprinde de la cele mai simple şi mici idei, până la imposibilul real şi existent, căci dragostea e şi ea uneori imposibilă că i-a diferite forme: de durere, trădare, dorinţă,... ca întrun final să fie speranţa ce-o bate vântul şi-o poartă prin toate colţurile lumii şi touşi ca întrun final se întoarce de unde-a pornit pentru a crea amintiri şi vise, minute de plăcere ce pot fi unice şi asta numai în oprelele marelui creator. La început pare a fi atât de greu a înţelege ca mai apoi să apară luna, salcâmul, râul şi să ne spună şi ele de existenţa unei acelei ceva, ce ne lasă muţi şi orbiţi de lacrimi. Eminescu a ştiut ca lacrimile să le transforme în litere, durerea în versuri, dorinţele în strofe iar speranţa întro operă cu nume. Un adevărat magician care a lupata până-n ultimele momente a vieţii cu necorectitudinea, lăsând în urmă o barcă în care ne aflăm şi plutim toţi-cei care îl înţelegem, şi-i simţim prezenţa, iar acea barcă va pluti mereu , iar pentru cei ce n-au găsit răspuns la unele întrebări...le găsiţi în cărţile lui.

( Am fost elev şi eu, acum nu mai pot scrie ca atunci, eram mai liberă în gânduri, mai curată, mai copil....)

Numai în inimă lucrurile mai rămân la fel, dar şi inima tre' s-o ai.

Într-o dimineaţă te trezeşti brusc şi nu prea ştii ce vrei. Parcă vrei să te dai jos din pat şi parcă nu. Eşti sătulă de ceaiul de romaniţă şi de cafeaua Orzo, parcă astea îţi sunt preferatele sau de fapt, altele n-ai. Eu ceai şi cafea nu cumpăr niciodată. Beau de care am şi asta dac' nu mi-e lene să pun apa la fiert. Apoi brusc vrei o mică evadare, arunci în rucsac câte ceva şi eşti la gară. Acolo toţi te întreabă unde mergi şi te îndeamnă să urci în trasport şi fără de bilet, îi plăteşti direct şoferului. Te aşezi frumuşel pe un scaun la fereastră şi aştepţi. Tot drumul încerci să-ţi imaginezi cum va fi, oleacă te apucă emoţiile. Demult n-ai mai tras pe acolo. Adormi cu capul rezemat şi mai nu-ţi sar dinţii din gură la un hârtop. Pe semne c- ai ajuns. Autobuzul opreşte exact la drumul cu ulmi. Drumul tău cu ulmi. Pe aici mânai oile când erai mică. O apuci la deal în drum întâlneşti doi, trei oameni care fug îngheţaţi spre case. Nici nu reuşesc să-ţi răspundă la bună ziua. La ei e bună dac' le iese fumul pe hogeag. Vântul îţi ia batista din cap, acuma ai şi părul zburlit. Drumul nu are cum să nu-şi aducă aminte de mine. Eram cel mai zburlit copil, cu cei mai mari pistrui şi cei mai bunghiţi ochi. Frigul nu te face să grăbeşti pasul, ochii nu se pot satura. Uite şi cărăruşa de la osaibă, aici prăşeai ceapa, morcovul. Aici culegeai primele păstăi de fiert. Aici veneai şi stăteai pân la patru, pentru că la cinci începea serialul "Maria-Emilia". Între patru şi cinci satul era în casă, cu ochii pe film. După şase începea iarăşi forfota. Cu gânduri pline ajungi la drumul casei tale. E mai pustiu acuma. Nu mai sta nici baba Liza la poartă să te întrebe: -Gata şcoala ştrengăriţa? iar tu să nu-i răspunzi nimic, nu ţi-a plăcut chestia cu ştrengăriţa, când tu alergi acasă să-i povesteşti mamei că ai zece la compunere şi doi la educaţia fizică. N-ai vrut să alergi nouă cercuri împrejurul şcolii, tu nu poţi la comandă. Nici baba Liuba de la colţ nu mai sta la poartă. De ani de zile e bolnavă, stă la pat. Avea un copac cu mere acre şi înecăcioase  chiar aici lângă drum. Cu ele îţi opreai seceta când umblai pe soarele cel mai mare vara. Apoi pe drumul din vale vine multă lume, primii au steaguri şi icoană în mâini. Măreşti pasul, nu vrei să vezi cum satul mai duce un om la "Mărul roşu"- aşa numeam noi acasă cimitirul. Lăcăţile mari de pe porţi te îngheaţă şi mai tare. Uliţele copilăriei tale nu te-au uitat, doar că copii sunt mai puţini astăzi şi ele nu prea au ce face. Dorm întrun ochi. Apoi te văd pe tine şi de fericire îţi scutură un copac toată zăpada în cap. Ooo mersi de primire))). Brusc inima începe a bate şi mai tare. Vezi casa cu poarta albastră cu flori albe. Vopseaua curge de pe ea, dar florile vopsite cu periuţa de la aquarelă încă nu şi-au pierdut conturul. Ultima dată tu le-ai arcuit. Încet deschizi poarta, casa nu se uită la tine. Rar tragi acasă, tare rar. Uşa seraiului stă în bătaia vântului, zăpada stă la uşi gata să intre în casă. Pe gard stă o pătură veche şi ligheanul de al streşină e îngheţat, are să crape că e de plastic. Ferestrele nu mai au perdele, ca noi să stam ascunşi după. Perdelele păstrau tainele familiei. Nici lumina gălbuie nu mai este.
Casa mea duce dorul mamei, ce bine le mai făceai pe toate şi cum roia gospodăria în jurul tău. Dar inima păstrează şi acum ceea ce tu ai construit cu atâta negăială. Ruina e atunci când o accepţi, iar amintirile nu se năruie la comandă. Nu degeaba inima omului are patru camere, să încapă, să păstreze, să conserveze cele mai frumoase lucruri. Eu nu uit. E greu să uiţi cu aşa mamă ca a mea.

Iubeşti?

Iubeşti?
Aha.
E greu?
Da, că doare. Iubirea te face mai întâi slab, apoi tare ca piatra. Aşa e legea.
Vorbesc cu mine, când ascult muzica din filmul Gladiator.
Azi am primit veşti după veşti. Am de unde alege, ca jocul romaniţei: veste bună, veste prostă, veste bună, veste proastă. Iubeşti?
Da. Iubesc ca curca urzica şi sania trambulina.
Uit să cobor în staţii şi să plătesc factura pe lumină. Zic că dac' ăştia de la Union Fenosa au pe acoperiş un fluture mare desenat, iar eu cum iubesc fluturii, poate mă trece luna asta făr' de plată.
Iubeşti? Ziua mai mult ca noaptea, noaptea mă las iubită.
#vanilie

Drumul -" Printre Buşi ".

Dimineaţă. Iarăşi dimineaţă şi ceasul meu verde  suna la 6:00 , cinci zile în săptămână.  Apoi normal că trebuia să deschid ochii, să privesc în pod 5 minute, să trag aer adânc în piept şi să mă ridic din pat. De fapt dormeam pe-o creslă.
-Mam' cum e afară ?
-Azi e mai frig ca ieri, ia-ţi căciula.
-Nuuu, am glugă la scurtă, căciula şeea îi ucisă şi aşa umblu cu codoiul ista din urma mea, numa căciula cu urechi îmi mai lipseşte.
-Măi copchile tu ai de mers prin câmp, nu trali vali trii sandali pân la colţul casei.
Tata trebuia să adauge neaparat ceva:
-Vic' ascultă şi spune mamâ-ta, cap' o să te simţi capra şeea de pe deal cu coada sus şi care-o bate vântul din toate părţile. Da nici surzi la casă mie nu-mi treb'.
Ghiozdanul era gata. Mă aştepta doar drumul.
-Câte lecţii ai azi?
- Şase, de obicei tata.
-Aha, obiceiul ista a tau se termină în jie după poamă la cineva, o să mănânci odată o ghioagâ în cap şi-o să-ţi aminteşti cărarea spre casă mai ghini aşa.
-Odată am luat şi eu un strugure şi ai ce mă năuci la cap.
-Tu nie cu câcaturi să nu-mi umbli şi n-ai mâncare acasă sau şi?? Iaca mamâ-ta se trezeşte pe întuneric, îţi face pâine prăjâtă cu ou, ceai, ca să mănânci ca un om, să nu zdohneşti pintri văloaşi, da tu nu, că nu poţi mânca dimineaţa. Umbli ca strâmba. Macar o felie de pâine cu povidlă ia-ţi.
-Hai te rog dă-mi pace de dimineaţa cu predica.
Mama era mereu salvatoarea.
-Da dă-i măi pace copchilului şi aşa o învăţat pân la patru dimineaţă, are o poezie de spus la franceză şi nu vezi că-i bată de somn încă. Şap are trei kilometri de mers amuş prin pustietate.
-Las-o să înveţe, că nu pentru mine, tot pentru dânsa.
-Offf, tare îţi place să mănânci creierii cuiva de draga dimineaţă.
Ieşeam la poartă, ne porneam câţiva copii din mahala. La 7:00 deja erau la colţ.
Din urmă tata striga: să vă duce-ţi şoseaua, nu printre buşi.
"Printre Buşi"- era un drum mai scurt, sau pe de-a dreptul cum se mai spune. Era numit aşa, că erau două dealuri unite, iar noi treceam pe cărăruşa dintre ele.
Şi normal că mă duceam pe de-a dreptul, aşa ne duceam toţi. Era mai interesant şi ajungeam mai repede, în 45 min, da pe şosea în o oră. Printre buşi am mers 5 ani în satul vecin, 3 km încolo şi 3 înapoi ca să fac carte. A fost cel mai frumos drum din viaţa mea, cel mai cald, cel mai prietenos. Pe mine mersul prin câmp m-a ajutat să cresc o visătoare. Eram prietenă cu vântul, frigul şi zăpada şi ei mă iubeau, ştiu asta. Nu răceam nicioadată. Cinci ani de gimnaziu stau tipărite pe inimă, cinci ani stau tipăriţi pe frunte. Cel ami frumos drum, e cel a copilăriei mele: "Printre Buşi"-acolo găseai poamă devreme, fluturi coloraţi, pomuşoare iarna, salcâmi înfloriţi şi toate erau ale mele. Toate.
El m-a învăţat că sunt  un om liber şi am drumul meu.

Da, sunt sangvinică...

Stau în pat. Dincolo de geamul meu stă munţii, marea, oceanul. Îmi place să te caut cu ochii iar ochilor să te găsească. Credeam că fumezi la balcon, chiar şi uşa am auzit. Apoi te-ai întors în casă, uitasei ţigările. Nu le găseai, azi mama a făcut curat şi probabil le-a schimbat locul. Tu nu te superi, tu niciodat' nu te superi pe nimeni. Şi din urma te ajunge vocea ei, o sâcâitoare, care în cinci minute are  stări diferite:
- Te-am rugat să nu mai fumezi la balcon. Uite hai să privim un film bun. Mă doare capul, nu mai căuta film, cred că azi mă culc mai devreme, dacă mai fumezi la balcon nu uita ferestra deschisă, nopţile s-au răcit. Hmm, ce mă fac eu iarna asta făr' de tine?!
 S-a mai auzit un scârţâit, apoi o pocnitură. Am deschis ochii. Of, vecinii mei de sus iar se bat. Probabil nu mai au bani pe ce să cumpere băutură. Dar continui să privesc din pat prin geam. Probabil eşti în munţi acum, ca lupul singuratic, de sus ne vezi mai bine. Ştiu că nu dormi de câteva nopţi. La fel şi eu. Am început să citesc o carte care nu mă lasă. În rest suntem bine. Mai povesteşte tu, îmi dai atâtea întrebări şi eu vorbesc, şi vorbesc, de una, alta. Tu mă priveşti şi zâmbeşti. La tine niciodată nimic nou. Te ridici seara în munţi omule pribeag şi-ţi cauţi familia. Ne găseşti acolo unde ne-ai lăsat. Azi a fost mai frig ca ieri, mâine şi mai frig va fi, aşa au spus la ştiri. Dimineaţa nu iubeşte să-l spăl pe faţă, e fix ca mine. Apoi îi suflu în puminişori când dăm de vânt. În fiecare dimineaţă cu glas cald îmi spune: da' tata mă ducea după cap, că el e puternic şi eu v-oi creşte mare şi voinic ca Halk. Uite, e verde, hai....
-Tu, ce mai spui?
-Eu aştept primăvara. Cine ştie, poate marea ne uneşte. Noapte bună oameni de suflet.
Viorel, dacă fumezi la balcon, nu uita să închizi fereastra. E frig afară.

Crăciunul m-a uitat.

Crăciunul şi-a pierdut din farmec, de când Vicuţa, e Victoria. Cele mai frumoase sărbători erau acasă , când mă trezeam pe lejancă şi toată casă mirosea a usturoiul de la răcitura. Şi noi începeam:
-Mama, deschide uşa, scurtele noastre îs aici în cuier, o să pută de la noi a usturoi la joc.
-Eu demult v-am spus să le duceţi in casa şei mare, hai trezirea,cine face blicichili?
Dimineţile celea erau fermecate, fugeam pân' în fundul grădinii în chiloţi şi cu cojocul tatei în spate, picioarele goale în caloşii de la uşă, alergând pe cărăruşa rânită de zapadă strigam în gura mare:la viceu este cineva? eu mă scăăăp....
Da tata: capro dac dormi pân te caşi în pantaloni!
Mama făcea măliguţa pentru fripturică, tata aducea şi făcea izvar,eu cu frate-miu ne hârjoneam, iar mama ne ruga frumos macăr de sărbători să fim mai liniştiţi, ne oprea lingura de fier în frunte pe care o primeam pe muţâş de la tata, de ne scârtâiau dinţii.
După care mergeam la colindat.
-Vica, ia-l şi pe Ion cu tine.
-Nuuu, că eu mă duc şi pe satul vechi, da el merge greu.
-Dap tu şi vrei poate tăt raionul, nu-mi sta pân ţ-a chica unghiile de frig copchile, şap noaptea umblă amuş aeştea mai mari,un ceas, două şi acasă, să nu te caut eu cu steaua pe dealul mare.
-Bun tatăi.
Veneam acasă, îngheţată bocnă, cu marginea paltonului plină de muşi, care se transformau în gheaţă, pe drum lingeam doi, trei ţurţuri de la şura vacilor oamenilor, pe unde colindam, pe unde strigam numai fraza de final:La anul şi la mulţi ani!
Nu simţeam când vine noaptea, ştiu doar că veneam cu mult bacşiş acasă, aveam mulţi nani în sat. Ştiu că seara mergeam pe sub gard, ca să nu dea v-un nebun peste mine, că aşa îmi spunea tata.
Timpurile nu le mai întorci dar în inimă nimeni nu-ţi poate interzice să le porţi.Dor de copilărie, dor de mine, copilul cu şalincă şi muşi şterşi de marginea hăinuţei....
Crăciun fericit dragilor, să aveţi pace!
#Amintiriactuale #Zâmbărele

Dincolo de "Dealul mare".

De cu seară mama îşi pregătea batista de mătase, gazdic, aşa îi mai spuneam noi. Nouă ne pregătea ştrampi albi şi rochiţe .Cu fratele era mai complicat, el cerea halat şi batistă. Aşa-i când ai trei surori mai mari. Cel mai greu era să ne trezească dimineaţa. Noroc că era postul Paştelui, primăvara, călduţ, şi mama ne lua cu: când o să venim înapoi o să strângem flori şi usturoiul ţiganului. Faţa mea supărata, mereu trebuia să nu fie de acord cu ceva:
-Dacă el pute.
-Las' c-oi culege eu, da voi floricele.
-Niş' flori nu-mi trebu, sânt şi aici mai aproape, nu tre să mă târâi la Boldureşti pentru o floare.
-Ei tu ca de obicei, cu nasul pe prăşit de dimineaţă. Gata trezirea, că toată lumea ca lumea, numai eu ajung în biserică când deam împărtăşî preotu.
-Ap' du-te tu mamăi, nu mă târâi şi pe mine.
Mama continua să pună în geantă plăcinte cu cartofi, covrigei şi apă.
Grea era pornirea, tare grea. Toţi cu feţele ca cărămizile. Pân' ajungeam în pădure, cap' în drum ne mai întâlneam cu lume.
-Victuliţa, să nu te depărtezi de noi, mergi cu toţi odată.
N-a fost să fie aşa niciodată, întodeauna am iubit să merg singură, mereu în faţă. Cu ochii prin cer, ca să ajung cu genunchii negri şi poalele rochiţei înţăncuşăti de crengi şi spini. Mama oricât nu mă scutura ,era greu să devin altfel.
-Numai căprile merg toate marginile ca tine,  niş nu te uiţi pe unde calşi. Când o-i intra în biserică să se uite toată lumea la noi ca la nişte stranietăţi.
-Dă-mi mamî paşi, şi aşa mi-e sete de apă, ia-u mi s-au crăpat buzele, şap cine ştie cât a mai ţine popa şela a tău slujba. O să mor cu lumânarea în mână în faţa lui.
-Offf şi copchil ni-o dat Dumnezău, toţi ca oamenii, numai al meu ca a nimănui. Sălbătăşiune nu alta.
-Da, eu-s căprioară.
-Gata Vica, hai te rog, şii liniştită, că şi aşa il târâi pe Ionel în braţe şi mi se pune pe suflet deam. Iulia,Veronica, luaţi-o cu voi, că ajunge neagră cu totul.
-Ei mamă, de parcă ea ascultă de cineva, asta pe de-a dreptul, pin băltoaji.
-Hai lăsaţi jălea surioarelor, că nu mă lăsaţi să merg cu voi odată că vorbiţi despre băieţi. Da, da şi eu pârăsc.
-Treşi fa că nu-ţi fac nică, da un pumn în schinare totuna îl mănânci, capra lu Ili Mutu.
-Măi copchii,vă rog nu-mi mâncaţi sufletul,Iulia, tu eşti mai mare. Las' că diseară o să vorbească cu taţâ-so acasă, tare ghini mai samănă. Sămânţă.
Când treceam pădurea, dădeam mai întâi de o şumeluţă. Şi ştiam că gata, nu mai este mult. Când intram în sat, de departe o mamă cu patru copii, se lumina la faţă. Îşi trăgea batista pe frunte mai bine, mergea pe margine să caute iarbă, să-şi curăţî picioarele. Cu ochii plini de lacrimi, de la vânt şi grijă.
-Mamă, eu aştept afară pe scaun, când o să niruie o să mă chemaţi.
-Numai nu te sui pe biserică te rog.
-Bun.
-Hai că ştiu că eşti fată deşteaptă la mama, să nu ne râdă satele împrejur.
Cea mai grea era aşteptarea, gândul la învârtita cu cartofi şi covrigi îmi lăsa gura apă. Cât ţinea slujba, copilul din mine cânta împrejurul bisericii şi sărea pe un scaun. Ca vreo bătrânică să-mi zică:
-Nu se poate să cânţi la biserică şi nici să sari pe scaune, aici lumea se aşează, a cui eşti?
-Nu mă ştii, îs din alt sat. Da mă cheamă Vica, da' mă împărtăş ca Victoria.  Amuş beu oleacă de jin , nafură şî mă duc acasă la mine. Mai ţine mult slujba?
-Mai este, da tu ia şi-i cumincioară aişi la cheochia, cap' preotu o să te cunoască că ai fost rea, şap' nu ţi-a da niere sfinţâtă.
-Aha, eu nu-s ră, da copchil. Da preutu o să-mi dea, că mă ştie, e drug cu tata. Când vine la noi, apu be jin cu dânsu.
-Doamne fereşte a cui eşti măi cophile?
-Nu mă ştii, îs din alt sat. Mă duc la mama, că vreu apă, nu mai pot. Amuş o să mor în ograda biserişii. Paca.
Şi sărind de pe un picior pe altu, o căutam pe mama pin biserică. Era multă lume, numai după gazdicul de sărbătoare o găseam. Ea mă strângea de mână şi-mi şoptea:
-Amuş puişor, mai este o rugăciune şi începe a da miere, iaca o să treci frumuşăl în faţă, că eşti copchil.
Cel mai mult iubeam drumul înapoi prin pădure. Iubesc pădurea, acolo se ascunde liniştea omenirii şi echilibrul pământului.
În sat nu am avut biserică mult timp, dar nici nu am căutat, atâta timp cât şcoala era pe cale de dispariţie şi grădiniţa se ruina închisă. Oamenii umblau pe la primărie să le aducă preot în sat. Dap preotului îi treb şi biserică, şi casă, şi slujitori de la Dumnezeu. Dar despre asta, data viitoare.