Teatrul Epic de Etnografie și Folclor "Ion Creangă" în cadrul Festivalul...

Ani de zile dimineți, mi-au zâmbit oile.

-Ai prins vreodată fluturi?
-Nu.
-Vrei?
-Nu.
-De ce?
-Fluturi pot prinde toți.
-Dar coroniță din păpădii vrei?
-Nu, vreau din frunze de nuci, să am numai eu.
-Greu drum ți-ai ales fată hăi, tare greu. Să nu aștepți coroane din lauri și balauri zburători pe care să-i călărești. Omul toată viața prinde musca care-l bâzâie la cap, cât de om n-ar fi, toți fug după muște. Toți.
Stăteam amândoi și priveam deasupra satului, case ca stelele, cu ferestre oglizi și suflete sute. Adunate într-un singur punct, un singur suflet, un singur gând, un singur suflu. A noastră era cea mai mică. Cea mai strânsă-n ușă. Cea cu hogeacul cârn și ocolul la animale în fața casei. Prima dată când deschideai ochii dimineața și de priveai pe fereastră, îți zâmbeau oile cu tălănci, de stăteau îmbulzite în ușă ca să le duci la rând. Întodeauna l-am întrebat pe tata, de ce să faci un ocol la animale în fața casei, de ce să vezi de dimineață niște oi, vaci, cai? De ce? El îmi răspundea întodeauna zâmbind:
-Ca să știi cum arată omul! Auzi, azi te sui în pod să strângi orzul în saci.
-Pe căldura asta?
-Nu ți-i nică, la iaz să fugi și să-ți usuci chiloții pe bețe de răsărită nu ți-o fost cald.
Urcam în pod, mă așezam pe ursoaică și răsfoiam cărțile și caietele de acolo. Până când am dat de unul cu copertă neagră lucioasă. Printre paginile pline de colb am dat de niște versuri scrise cu cerneală. Erau scrise de tata. Acolo l-am descoperit pe tata tânăr, frumos, romantic. Cu vise o mie, dar doza de singurătate o avea și atunci. Singurătate în glume, singurătate în scris, singurătate în viață, chiar dacă avea o casă de copii și pe mama.
Au trecut ani și-am înțeles că el nu a fost un copil iubit, pur și simplu nu a găsit acasă căldură. Că buneii mei n-au știut să iubească așa încât să crească aripi corect copiilor. Iar cu timpul ești nevoit să te culci, trezești și bei ceai cu frustrările, complexele și amarul. Să te uiți în oglindă și să nu te recunoști. Timpul întodeauna își lasă amprenta neagră, atunci când îți pierzi cărarea. Când pur și simplu lași buruianul să-ți acopere drumul și nu cosești la timp. Problemele rezolvate la timp, se transformă în fân și chiar de mai râmâne câte un spin.
Dar ce să faci atunci când tu te naști un om care are nevoie de atenție și iubire mai mult ca alții, ce să faci când te naști într-o familie uscăcită, care cred întodeauna că le ești dator cu viața și așteaptă mereu să i te închini, ce să faci cu golul din suflet care te macină și caută mereu să se umple?!!
Tata, a găsit mereu alinarea în noi. Pe el îl făcea fericit, atunci când deschidea ușa iar eu stăteam pe burtă sub masă și-mi făceam lecțiile, iar eu auzeam scârțiitul ușei și nu mă întorceam. Îl lăsam să se bucure. Eu am fost întodeauna copilul cu care putea să vorbim de suflet. Cea cu care mergea cel mai des la părinți și poate așteptam mai mult ca dânsul să aud un: "Bravo măi Ioane"...
Și s-a trezit mama într-o zi cu 4 copii și-un copchiloi, tata-un copil bătrân la doar 40 de ani. Care a pornit să calce strâmb pași după pași, să-și trăiască copilăria în floarea vârstei. Să uite că e tată, bărbat, om. Să încerce marea cu degetul și să caute vinoveții stâlcelilor lui.
Și m-am trezit eu, copil în clasa a 7-a mai matur peste o vară. Gata să țină piept ți să caute răspunsuri pentru oamenii care încearcă să-ți jignească familia. Uneori mă întreb, de ce oamenii caută să pălească acolo unde doare, de ce trăiesc cu ura în piept, de ce stau îmbulzite ca oile mele din fața casei, cu gura căscată atunci când tu te vaieți de durere. Apoi am înțeles răspunsul la întrebarea:
-De ce să faci ocolul în fața casei, de ce să vezi oi, vaci și cai de draga dimineață!
Pentru că între om și animal e diferență mare, că răul cel mai rău numai omul ți-l poate face.
Dar nu despre asta era postarea. Nici despre ca să vă iubiți copiii și nici ca să-i lăsați să aibă copilărie.
E negru pe alb scris de ce nu mi-am iubit buneii de pe tata. Pentru că-l iubeam prea mult pe tata. Pentru că îi simt lipsa de ani. Pentru că el este, dar nu-i. Pentru că eu am fost întodeauna fata tatei. Pentră că mi-e frică, da mi-e frică. Și jur să scriu toată viața, pentru că pe mine scrisul mă alină, mă cuprinde, îmi dă părul din ochi la o parte și îmi șterge lacrimile. Îmi cântă la pian ori de cîte ori sufletul meu cere. Și mă las dusă de val, mă înebunește. Iar eu prefer să fiu mai nebună. Nebunia e cartea mea de vizită. Cu ea mă acopăr când ceața decide să-mi apară în cale.

Victoria Roșca în vizită la Veranda!

Uneori...

Merg printre spice de grâu copt. Le ating cu mâna, iar din spate mă urmărește El. Știu uneori avea răbdare să mă asculte până la capăt iar eu îi înțelegeam nefericirea. Cel mai des îmi vorbea când era amețit. Se așeza jos pe iarbă și mă învăța cum să fiu puternică, cum să nu ascult de nimeni, cum să iubesc și să cred în viitor. Eu l-am pierdut pe tata tare demult, nu, n-a murit. Pe el viața l-a tras pe sfoară, pentru că credea prea mult în oameni, chiar dacă toată viața a lucrat în pădure, printre animale și păsări. Întodeauna îmi spunea că fauna poate să-ți fie cel mai bun prieten, dacă știi să pășești corect prin iarbă, dacă știi să crești un copac din ghindă, dacă mergi printr-un lan întreg de calendulă, fară ca ea să se scuture, dacă...
Eu l-am pierdut pe tata viu. Și cel mai tare doare că tu ești doar un copil, că sunt lucruri pe care niciodată nici el și nici viața n-o să ți le explice. Chiar dacă i-ai scris sorții mii de scrisori, înapoi nu ți-a trimis nimeni nici măcar o virgulă pe o foaie mare, pătrată și albă.
Nu-ți rămâne decât să culegi romanițe. să-ți faci coroniță, să prinzi buburuze prin iarbă și aproape pe fiecare s-o întrebi: "Buburuză ruză, încotro ve-i zbura, acolo mă voi mărita"-tu copil, în clasa a VI-a. Uneori părinții spulberă viitorul copiilor, la mine părinții s-au spulberat pentru mine, pentru noi, chiar dacă ochii mamei erau umezi de ani, iar tata a pierdut partida cu diavolul. Uneori vreau să mă întorc în tecut, acasă. Să mă urc pe șura de la vacă și să cânt despre hulubul păcii. Uneori vreau să mă prindă cântatul de cuc pe deal, eu să prășesc răsărită. Uneori cântecul nu te ajută să-ți speli sufletul de greu și negru. Uneori sari ca iedul de pe-un picior pe altul și mergi la magazin cu un leu în mână ca să-ți cumperi  patru gume, pe care să le pui în gură toate odată și să faci baloane, multe baloane, sau paote unul mare și bolfos care să ți încleie de față și părul din frunte. Apoi te duci acasă, vezi că nu poți descalci, i-ai foarfeca și-ți tai părul. Iar a doua zi ai de facut poză pentru "Prima mea învățătoare". Uneori nu vreau să cânte cucul la nimeni. Omul e făcut ca să trăiască. Anii și timpul m-a învățat să nu judec, problemele din familia mea m-a învățat să fiu precaută la oameni și prieteni. Tata m-a învățat să fiu unică. Nu degeaba ani de zile m-a purtat cu el cu motocicleta pe toate dealurile. Tot el mi-a pus că poate să treacă printre doi copaci crescuți foarte aproape. Deodată am crezut că rămânem acolo, apoi am deschis ochii și eram dincolo, vă închipuiți? A trecut și mai eram și vii. Apoi treceam prin sat pe undeva iar tata culegea o căruță întreagă de gheorghine și de ducea mamei, numai să nu-l certe. El a știut tot timpul când a greșit. El a știut tot timpul să vrea altceva.
Acasă am crescut printre diplome, diplomele tatei de la lucru, era cel mai bun funcționar, diplomele surorilor mele. Eu diplome n-am avut și nici n-am căutat. Niciodată n-am crezut în ele și nici nu cred. Oare de ce omul nu paote să fie atât de bun și acasă. De multe ori îmi pun întrebări, apoi îmi aduc aminte, să nu judec. Iar expresia: "Tot ce se face, se face spre bine" îmi alină sufletul, gândul, suflarea. Eu am drumul meu, cu povețele de acasă. Cu un tată bun în copilărie și-o mamă sculptată în timpul puterii, răbdării și înțelepciunii. Uneori trecutul te face să cucerești viitorul Unul numai pentru tine, unul numai al tău. Vreau să fiu așa cum sânt. 

Nişte gânduri de joi noapte.

Într-o zi o să urc din nou pe cal. O să apuc hăţurile şi-o să urc sus. O să ating vârfurile brazilor cu mâinile iar bunica mea Ioana o să-mi mângâie capul plin de vânt. Apoi o să mă întrebe de mama.
Într-o zi o să-mi pun visul întro valiza veche şi-o să pornesc să caut vise noi. Nu poţi trăi veşnic numai cu unul. Îţi dai seama că îmbătrâneşti aşa. O să dau în cal şi-o să fugim ca nebunii pe colina abruptă pân' la răsărit. Pentru că dorul de casă îl am şi când sunt aici. Dor ce doare mai mult acasă....
Uneori stau ore şi privesc prin geam cum plouă afară şi mă gândesc nicăieri. Îmi place să merg pe urmele ploii din copilărie ce mă duce în poiana cu păpădii şi plină de strănuturi. Îmi place să caut frunze de trifoi şi să înţeleg că sunt o norocoasă. Îmi place să culeg fragi şi mure. Apoi să mă întind sub coroana unui copac bătrân, iar printre frunzele dese, soarele să-mi găsească faţa cu pistrui şi să râdă de mine cu dinţii lui rari. Demult am înţeles că sunt mereu în căutare de rai. Un altfel de rai. Unul numai al meu care să nu-l împart cu nimeni. Să-mi agăţ viaţa de el şi să merg mai departe. Altă zi vreau să scriu scrisori, multe scrisori planetei. Să-i spun că eu sunt aici pe undeva, caut fluturi prin urzică. S-o privesc în ochi şi să nu-i spun nimic. Ea le înţelege pe toate şi fără cuvintele unui simplu muritor. Apoi să urc din nou pe calul care mă cheamă cu nechezatul lui şi să merg mai departe. Să iau un caiet cu mine iar cu frunze să scriu ce simt, ce văd, ce cred. Să scriu despre un fel de cosmos de jos, unul care îl port sub inimă. Nu-mi place să mă simt singură, nu-mi place să ştie lumea multe despre mine. Nu-mi place să împart chiar tot. Eu altfel nu pot trăi. Mă lasă pustie părerile multe şi gândurile reci. Vreau să cred că am ceva numai al meu. Vreau să am universul. Vreau..... Gata, mă culc şi mă apuc de cules vise. Voi nopţile ce faceţi, oameni de dincolo de cer?
Vreau ca bunica Ioana să mă întrebe de mama.

Există viaţă şi dincolo de gura lumii.

De cu seară eram anunţaţi care şi ce are de făcut. Acasă nu eram niciodată lăsată aşa că stăteam liniştită şi-mi aşteptam sentinţa. Sincer nici pe mine nu mă încălzea să spăl vesela, să fac mâncarea, curat şi să pasc cârlanii. Eram pregătită pentru un lucru mai serios. Apoi mama cu vocea ei caldă în timp ce-mi dădea părul din ochi:
-Viculea tu o să mergi la prăşit la Orbej, tata a trecut aseară pe acolo, o zis că buruianul nu-i mare, pe la tufe mai este oleac' de umbrişoară, o să luăm de acasă o păturică o-m mai sta jos că nu suntem jiudecaţi. Acolo iazul e aproape.
-Aha, acolo numa' eu şi vacile din rând n-o fost. Aaa şi caii la tot Boldureştiu şi câteodată se mai îneacă câte-o oaie de la stâna din deal, dacă am oleacă de noroc poate chiar să înoate moartă în partea unde o să mă scald eu. Mama, nu-mi explica atâtea eu şi fără atâtea detalii merg, numai că haidem pe jos, cu căruţa nu mai merg.
-Pe jos ne ducem, pe jos. Ne trezim dimineaţă tare, trecem pădurea şi suntem acolo.
-Păi da mama cum să nu, trecem pădurea un ceas şi mai mergem un ceas şi suntem acolo ai vrut să spui.
-Tu doar ştii că de erau bani, luam doi oameni şi terminam acolo întro zi, că nu mi-i drag nici mie să vă chinui prin soare. Da nici drumurile să nu-mi umblaţi, da pământurile să stea pârloagă, mai ales că suntem în margine şi lumea trece şi se uită.
-Aha teme-te mama să nu fie anunţ la primărie la Ciuteşti pus, nu de alta da bunica a desfundat toate dealurile, şi-o murit la 53 de ani. Şap' acolo pe lumea ceea când ajungi eşti întrebat:
-Robul lui Dumnezeu Marusea, câte hectare au trecut prin mâinile tale? Tu normal o să-i spui că ai dormit cu sapa sub pernă şi el o să te treacă direct în rai. Eu una m-aş mulţumi şi cu iadul ...
Mama mă privea dezamăgită, eu îmi luam o bucată de învârtită cu curechi şi mă duceam la film. De la ora 5 seara tot satul era mut. Putea să năvălească turcii peste noi. Că doar mergea serialul "Omul Mării". Surorile mele mai mari îl iubeau pe Fernando. Eu le spuneam că e un prost că n-o cautat-o pe Florencia. Nu prea eram primită de ele la vorbă. În drum însă eram un fel de "vocea mahalei".  Dacă ieşea vica roşca în drum, atunci ne jucam de-a vedetele. Ştiam că nu pot rămâne mult în drum, că a doua zi trebuia să-mi cadă osul la prăşit, dar nu asta era cea mai mare durere, simţeam că mama o să ia şi căruţa. Lucica oricum nu trăgea la deal. Tata a dat-o un timp la nişte oameni din satul vecin, au arat cu ea o primăvară întreagă.  Era tare rea când au adus-o înapoi, se vedea că au bătut-o şi de la hamuri avea mozoale. Ni s-a umplut ochii cu lacrimi când a intrat pe poartă. La un timp a fătat cu mânz bolnav, timp de o zi a murit. Mama mult timp n-a pus-o pe Lucica în hamuri. A lăsat-o în pripon să prindă la spete, să-şi cicatrizeze rănile şi de pe piele, şi cele de mamă. Dar atunci simţeam eu că vrea să o ia, auzeam şi vorbă că ar trebui, ca să nu uite cu totul de meseria ei. La ce bun să mai ţii cal la casă. Iubeam iapa ceea, nu şi căruţa. Iubeam să prăşesc, nu prin soare. Dar cel mai mult îmi  doream ca mama să nu mai depindă atât de gura lumii, că "Monument" în centrul satului nu-i punea şi nici "Ordinul Muncii" n-avea să primească. Au trecut ani de atunci, mama a înţeles asta abia acum, dar sănătatea nu te întreabă nimic. Taci şi suferi, te bucuri de copii şi nepoţi aşa cum poţi. Prin ei trăieşti.
Aveţi grijă de sănătatea voastră dragi cititori , nu uitaţi că sunteţi muritori. Există viaţă şi dincolo de gura lumii.

Eminescu meu din caietul de română, cl. 12-a.

                                                        Şaptesprezece septembrie(2007)

                                                          Tema pentru acasă

Universul creaţiei Eminesciene.
  Pana lui Eminescu a avut marele dar de-a aşterne pe hârtie vesrsuri de-o muzicalitate, de-o frmuseţe copleşitoare.
(...) Mulţime de oameni simpli... poartă în suflet lumina cântecelor lor.

                                                                                  Ion Druţă

 Despre Eminescu nu căutam cuvinte căci ele există deja şi-au existat şi până să apară el, doar că nu se găsea o persoană căreia să-i fie dedicate. Înconjuraţi de sfinţenia cuvintelor lui, ele au creat tot timpul acea seninătate şi linişte că nici în poveşti nu le poţi găsi. Doar el a putut cânta despre neam prin poezie, astfel fiecare dintre noi purtam în suflet lumina acestor cântece.
Căci ea izvorăşte din zbuciumul neamului nostru şi este adânc naţională. Alecându-ne asupra versurilor sale.. " vedem codrul cum se leagănă, auzim râul prăvălatic de la munte, păşim prin vaieştea frunzelor de nuc, când peste vii se aşează bruma şi toate învie ca prin farmec, şi Făt-Frumos din tei, şi Călin, şi Luceafărul.Rămânem fascinaţi în faţa acestei nepietoare comori spirituale. Comorile nu le poate găsi  oricine, totuşi noi, un popor întreg, am găsit intrând în imperiul plin de farmec şi taine a poeziei eminesciene. Creaţia lui cuprinde de la cele mai simple şi mici idei, până la imposibilul real şi existent, căci dragostea e şi ea uneori imposibilă că i-a diferite forme: de durere, trădare, dorinţă,... ca întrun final să fie speranţa ce-o bate vântul şi-o poartă prin toate colţurile lumii şi touşi ca întrun final se întoarce de unde-a pornit pentru a crea amintiri şi vise, minute de plăcere ce pot fi unice şi asta numai în oprelele marelui creator. La început pare a fi atât de greu a înţelege ca mai apoi să apară luna, salcâmul, râul şi să ne spună şi ele de existenţa unei acelei ceva, ce ne lasă muţi şi orbiţi de lacrimi. Eminescu a ştiut ca lacrimile să le transforme în litere, durerea în versuri, dorinţele în strofe iar speranţa întro operă cu nume. Un adevărat magician care a lupata până-n ultimele momente a vieţii cu necorectitudinea, lăsând în urmă o barcă în care ne aflăm şi plutim toţi-cei care îl înţelegem, şi-i simţim prezenţa, iar acea barcă va pluti mereu , iar pentru cei ce n-au găsit răspuns la unele întrebări...le găsiţi în cărţile lui.

( Am fost elev şi eu, acum nu mai pot scrie ca atunci, eram mai liberă în gânduri, mai curată, mai copil....)