Numai în inimă lucrurile mai rămân la fel, dar şi inima tre' s-o ai.

Într-o dimineaţă te trezeşti brusc şi nu prea ştii ce vrei. Parcă vrei să te dai jos din pat şi parcă nu. Eşti sătulă de ceaiul de romaniţă şi de cafeaua Orzo, parcă astea îţi sunt preferatele sau de fapt, altele n-ai. Eu ceai şi cafea nu cumpăr niciodată. Beau de care am şi asta dac' nu mi-e lene să pun apa la fiert. Apoi brusc vrei o mică evadare, arunci în rucsac câte ceva şi eşti la gară. Acolo toţi te întreabă unde mergi şi te îndeamnă să urci în trasport şi fără de bilet, îi plăteşti direct şoferului. Te aşezi frumuşel pe un scaun la fereastră şi aştepţi. Tot drumul încerci să-ţi imaginezi cum va fi, oleacă te apucă emoţiile. Demult n-ai mai tras pe acolo. Adormi cu capul rezemat şi mai nu-ţi sar dinţii din gură la un hârtop. Pe semne c- ai ajuns. Autobuzul opreşte exact la drumul cu ulmi. Drumul tău cu ulmi. Pe aici mânai oile când erai mică. O apuci la deal în drum întâlneşti doi, trei oameni care fug îngheţaţi spre case. Nici nu reuşesc să-ţi răspundă la bună ziua. La ei e bună dac' le iese fumul pe hogeag. Vântul îţi ia batista din cap, acuma ai şi părul zburlit. Drumul nu are cum să nu-şi aducă aminte de mine. Eram cel mai zburlit copil, cu cei mai mari pistrui şi cei mai bunghiţi ochi. Frigul nu te face să grăbeşti pasul, ochii nu se pot satura. Uite şi cărăruşa de la osaibă, aici prăşeai ceapa, morcovul. Aici culegeai primele păstăi de fiert. Aici veneai şi stăteai pân la patru, pentru că la cinci începea serialul "Maria-Emilia". Între patru şi cinci satul era în casă, cu ochii pe film. După şase începea iarăşi forfota. Cu gânduri pline ajungi la drumul casei tale. E mai pustiu acuma. Nu mai sta nici baba Liza la poartă să te întrebe: -Gata şcoala ştrengăriţa? iar tu să nu-i răspunzi nimic, nu ţi-a plăcut chestia cu ştrengăriţa, când tu alergi acasă să-i povesteşti mamei că ai zece la compunere şi doi la educaţia fizică. N-ai vrut să alergi nouă cercuri împrejurul şcolii, tu nu poţi la comandă. Nici baba Liuba de la colţ nu mai sta la poartă. De ani de zile e bolnavă, stă la pat. Avea un copac cu mere acre şi înecăcioase  chiar aici lângă drum. Cu ele îţi opreai seceta când umblai pe soarele cel mai mare vara. Apoi pe drumul din vale vine multă lume, primii au steaguri şi icoană în mâini. Măreşti pasul, nu vrei să vezi cum satul mai duce un om la "Mărul roşu"- aşa numeam noi acasă cimitirul. Lăcăţile mari de pe porţi te îngheaţă şi mai tare. Uliţele copilăriei tale nu te-au uitat, doar că copii sunt mai puţini astăzi şi ele nu prea au ce face. Dorm întrun ochi. Apoi te văd pe tine şi de fericire îţi scutură un copac toată zăpada în cap. Ooo mersi de primire))). Brusc inima începe a bate şi mai tare. Vezi casa cu poarta albastră cu flori albe. Vopseaua curge de pe ea, dar florile vopsite cu periuţa de la aquarelă încă nu şi-au pierdut conturul. Ultima dată tu le-ai arcuit. Încet deschizi poarta, casa nu se uită la tine. Rar tragi acasă, tare rar. Uşa seraiului stă în bătaia vântului, zăpada stă la uşi gata să intre în casă. Pe gard stă o pătură veche şi ligheanul de al streşină e îngheţat, are să crape că e de plastic. Ferestrele nu mai au perdele, ca noi să stam ascunşi după. Perdelele păstrau tainele familiei. Nici lumina gălbuie nu mai este.
Casa mea duce dorul mamei, ce bine le mai făceai pe toate şi cum roia gospodăria în jurul tău. Dar inima păstrează şi acum ceea ce tu ai construit cu atâta negăială. Ruina e atunci când o accepţi, iar amintirile nu se năruie la comandă. Nu degeaba inima omului are patru camere, să încapă, să păstreze, să conserveze cele mai frumoase lucruri. Eu nu uit. E greu să uiţi cu aşa mamă ca a mea.